Despre baschet știam destul de puține la începutul anilor 2000. Urmărisem un pic la televizor. Mai știam de Jordan, Kobe și Shaq, Iverson și Ghiță Mureșan. Jucasem pe „Pentium 3”-ul vărului meu NBA Live 1998, unde un anume „Roster Player” (adică Michael Jordan) domina jocul, cu 99 overall. Primul contact cu adevărat de impact cu baschetul de peste ocean l-am avut în 2005, când am primit primul meu calculator.

Cel care mi-a instalat windows-ul mi-a băgat și mai multe jocuri, printre care FIFA 2005, NFS Underground 2, GTA San Andreas, dar și NBA Live 2005. Aici l-am cunoscut pentru prima oară pe un băiat cu păr spic, bentiță și cu un nume interesant pe nume Carmelo Anthony. Sigur însă că, la fel ca orice casual, am jucat cu Lakers-ul lui Kobe. Fără Shaq, dar cu Vlade Divac.

A venit însă internetul, am început să și joc baschet, am descărcat de pe filelist NBA Live 2008 și acolo am dat de cel mai cool tandem din NBA: Carmelo Anthony – Allen Iverson. Și de atunci am rămas un fan înrăit al primului și al formației pentru care cei doi au jucat pentru numai câteva sezoane: Denver Nuggets.  

Au urmat sute de nopți de dormit prost, privind la un pătrățel pe stream-uri de pe coclaurile internetului. Am prins „pe viu” cursa până la finala Vestului, când Melo, alături de Chauncey Billups, au fost foarte aproape de titlul din 2009.

Am fost foarte dezamăgit la eliminarea din 2010, în fața lui Utah Jazz.

Am fost cu sufletul rupt în două la transferul la Knicks, la mijlocul sezonului 2010/2011. Care s-a dovedit pe termen scurt un win-win, dar pe termen lung mult mai benefic pentru Denver. (una dintre pick-urile primite de la Knicks s-a transformat, peste ani, în actualul erou de acum al lui Nuggets, Jamal Murray)

Am urmărit entuziasmat sezonul 2012/2013, când atât Denver cât și Melo au arătat senzațional. Până în playoff când, ca de obicei, ambele s-au stins.

Am văzut și meciul cu 62 de puncte la Madison Square Garden, dar și modul în care Carmelo a fost demonizat de mass-media în sezoanele sale mai puțin reușite de la Knicks, în urma unor narative de multe ori corecte, de cel puțin la fel de multe ori însă nemiloase.

Am urmărit cum Anthony ne-a devenit rival de divizie, când a ajuns să evolueze pentru Oklahoma City, dar și modul în care a început să decadă.

Dezastrul de la Houston.

Anul în care a stat pe margine, cu mine dând search pe google zilnic, să văd dacă îl culege cineva.

Renașterea de la Portland, unde în sfârșit s-a maturizat și a acceptat un rol secundar și a devenit unul dintre lunetiștii de temut ai ligii.

Cursa improbabilă din sezonul precedent, în care a evoluat alături de prietenul său, LeBron James și mult timp a fost unul dintre singurele lumini într-un sezon pentru Lakers.

Apoi, din nou, search pe google să văd unde va juca în acest sezon.

Și într-un final, finalul.

Între toate aceste sezoane de NBA s-au furișat trei medalii de aur (și una de bronz, ce-i drept) cu Team USA. 37 de puncte în 14 minute contra Nigeriei la Londra. Felul în care a condus naționala SUA la Rio. Cum a mers în fruntea marșului pentru drepturile omului de la Baltimore. Cum s-a aventurat în favelas și a jucat baschet cu copiii desculți din Brazilia. Și cum a reușit în cele din urmă să iasă din întuneric, să urce treaptă cu treaptă până pe locul 9 all-time pe lista marcatorilor din sezonul regulat NBA și să își repare brand-ul.

Mulți vor spune că e unul dintre cei mai overrated și underachievers din istoria NBA. Poate că au dreptate. Melo are doar trei serii de playoff câștigate de-a lungul carierei sale. N-a ajuns niciodată în stratosfera lui Michael, LeBron sau Kobe. Însă e acolo cu alde Bernard King, Dominique Wilkins sau Alex English. Și are și vreo 29.289 de puncte înscrise în sezonul regulat NBA. Empty calories, ar îndrăzni unii să spună. 

Dar pentru un copil introvertit de 16 ani care își găsea refugiul omorând tastatura la NBA Live 2008 e de ajuns. Și dacă e să am un regret, acela e că nu l-am văzut jucând vreodată live. Cine știe, poate pe fii-su. #stayme7o

*foto: twitter Denver Nuggets