„Când iubești baschetul și el te iubește. Dacă nu simți mirosul de parchet și inima ta nu bate deodată cu mingea, nu vei simți niciodată acel fior care este așa de minunat. Pentru a juca baschet trebuie să privești în sus, dar noi privim prea des în jos. Dacă coșul este sus atunci și eu vreau să privesc în sus.”

Acest citat nu aparține unei persoane celebre, unui mare campion sau unui jucător de succes. Nu este luat dintr-un film și nici dintr-o biografie a unei vedete. Dimpotrivă, este concluzia Maiei Mircioagă, o fetiță de 12 ani, îndrăgostită de baschet. La vârsta de șapte ani, după ce a jucat o zi întreagă baschet cu verișorul ei mai mare, Maia a decis că vrea să învețe acest sport și a mers la un club din Pitești, orașul ei natal. Își amintește că la început mingea i se părea foarte grea, iar coșul extrem de sus, astfel că prima reușită a venit de-abia după trei săptămâni.

Tot atunci, Maia a început să țină un jurnal, în care și-a exprimat gândurile și trăirile de pe terenul de baschet. Acum, după mai bine de patru ani, jurnalul ei este ca o oglindă pusă în fața fenomenului baschetbalistic din România. „Am scris pentru cei mici care au visuri și cred în ele, indiferent de locul din care vin și de posibilitățile pe care acel loc li-l oferă”, mărturisește Maia.

Visând să ajungă acolo unde evolueză cei mai buni, Maia a muncit din greu, iar progresul ei a început să se vadă tot mai tare. S-a îndrăgostit și mai mult de baschet, iar tatăl ei i-a făcut cadou o minge, care o însoțea pe Maia peste tot: „Dormeam cu ea și aveam grijă să nu o dau jos atunci când mă întorceam de pe o parte pe alta. Dacă era posibil, aș fi luat-o cu mine la școală”.

Însă n-a durat mult până când fetița din Pitești a făcut cunoștință și cu părțile mai puțin frumoase ale sportului juvenil. Sala era plină de mucegai, igrasie, suprafața de joc era incomodă, antrenorul țipa și avea adesea stări de nervi, iar colegele nu pasau mingea și nu îi făceau loc Maiei în vestiar. În meciurile de la antrenamente, Maia juca foarte puțin, iar în dueluri cu alte echipe nici măcar nu se punea problema să intre pe teren. În plus, în unele seri, sala era închiriată de profesori și prietenii lor, care veneau să joace fotbal, astfel că antrenamentele de baschet nu se mai țineau.

La nouă ani, Maia a participat la un turneu de baby baschet la Mangalia, unde n-a jucat nici măcar un minut, însă atmosfera de la malul mării a făcut-o să se îndrăgostească și mai mult de baschet. Au urmat și alte momente dezamăgitoare, iar Maia s-a simțit adesea respinsă. „O singură fată mai pasa și îi mulțumesc pentru acele pase, au contat enorm pentru mine”.

Totuși, Maia a continuat să urmărească baschetul tot mai mult, a mers la diferite jocuri atât în Pitești, cât și în alte orașe, și a început să practice tenisul. De asemenea, a luat decizia de a se muta la un club din București, unde s-a simțit excelent. Însă drumul de la Pitești până la București și înapoi și-a pus rapid amprenta asupra Maiei, care a trebuit să renunțe din cauza faptului că nu se mai putea trezi pentru a merge la școală.

Așadar, s-a întors la vechiul ei club și, pentru a munci și mai mult, a renunțat la bicicletă, role și la joaca afară cu alți copii. În timpul liber intra în Sala Trivale din Pitești și urmărea antrenamentele seniorilor, încercând să absoarbă cât mai multă informație. Maia și-ar fi dorit să aibă posibilitatea de a intra în curțile școlilor pentru a se antrena suplimentar, dar solicitările făcute de tatăl ei la primărie au rămas fără răspuns.

În cele din urmă, tot acest cumul de factori a dus la decizia Maiei de a renunța la baschet și de a se axa pe tenis. „Am mers la antrenamente și turnee de tenis dar, lângă mine, în pat, în tot acest timp a fost mingea de baschet”. Însă, Maia nu a mai putut sta departe de baschet și s-a întors la antrenamente, unde, de această dată, l-a avut ca antrenor pe Adrian Blidaru.

A muncit din greu și, în vara anului 2020, a participat la camp-ul IG Hoops, organizat de Ionuț Georgescu și Real Betis Baloncesto în Sala Transilvania din Sibiu. „A fost experiența care m-a marcat definitiv și am știut că asta vreau să fac”, explică Maia. Modalitatea de predare a antrenorilor spanioli a impresionat-o pe Maia, care a trăit din plin fiecare secundă petrecută pe parchet. Acela a fost și momentul în care a decis să renunțe la alte hobby-uri sau distrageri și să se concentreze doar pe baschet.

S-a transferat la o echipă de U15 din Târgoviște, unde a dat de un antrenor implicat și de niște fete care au integrat-o în colectiv. De asemenea, acolo, Maia a cunoscut-o pe Ancuța Stoenescu, jucătoarea ei preferată de baschet, care i-a făcut o surpriză după ce a aflat de admirația fetei din Pitești. „A venit special pentru mine să mă cunoască. Știu că în noaptea aceea am reușit să adorm foarte târziu. Nu puteam crede și parcă toate dezamăgirile adunate s-au șters, iar, dacă ar fi trebuit să trec din nou prin ele ca să o cunosc, aș fi făcut-o”.

După această întâlnire, Maia și Ancuța au construit o relație frumoasă de prietenie, iar îndrăgita baschetbalistă a lui CSM Târgoviște și-a asumat rolul de mentoră. Maia a început să meargă cu Anca la antrenamente, a fost în vestiarul senioarelor și a învățat cum să se încălzească așa cum trebuie și cum să facă un stretching eficient.

Această nouă relație din viața ei a motivat-o pe Maia să continue să muncească și să lupte pentru visurile ei. Prin urmare, în vara lui 2021, Maia a participat la o serie de campuri de baschet, atât în România, cât și în străinătate. Acolo a rămas impresionată de atitudinea observată, de respectul arătat de antrenori, de faptul că participanții erau încurajați când greșeau, iar explicațiile erau date cu răbdare.

În Grecia, la antrenamentele lui Ifaistos Limnou, Maia a fost uimită de comportamentul grecilor: „Pentru un singur copil porneau aerul condiționat în toată sala, toate luminile și absolut tot ce era necesar. În timp ce aici, la noi, nici luminile nu le aprind, de restul ce să mai vorbim. M-a impresionat seriozitatea, implicarea și bunul simț al copiilor de-acolo”. Tot pe insula din Marea Egee, Maia a lucrat pentru prima oară la partea emoțională a sportului, a fost pusă să creeze scheme de joc și a fost întrebată cum vede ea baschetul și unde îi place să joace.

La scurtă vreme după ce s-a întors în România, Maia a primit vestea că va participa la trialul Federației Române de Baschet pentru lotul național U14. „Nu am putut avea nicio reacție”, își amintește Maia. „Am ajuns acasă, m-am dus în cameră, am băgat capul în pernă și am plâns cât am putut eu. De la șapte ani, când un antrenor mi-a spus că sunt pitică și că ar trebui să mă las, deși nici nu știam ce e baschetul, am ajuns să particip la un trial pentru lotul național”.

Însă, din păcate, visul frumos a avut o durată foarte scurtă. Asta pentru că unul din scopurile antrenorilor a fost să păstreze anumiți copii și să îi elimine pe restul din lupta pentru lotul național. Maia a fost jignită, i s-a spus că de ce poartă ochelari că nu e la discotecă și a fost șicanată și defavorizată. La probe, adesea i s-au trecut rezultate mai slabe decât cele reale și, chiar dacă a observat, Maia spune că nu a avut curajul să zică nimic. În ciuda acestor obstacole, a luat trialul și a apărut pe lista FRB pentru următoarea acțiune a lotului național.

Tot atunci, Maia a participat la o conferință de presă, alături de Carmen Tocală, președintele Federației Române de Baschet, Cătălin Burlacu, managerul general al FRB, și Andrei Voloșevici, primarul orașului Ploiești. Tânăra jucătoare consideră această participare drept unul dintre motivele principale pentru care, atât la trial, cât și mai târziu, s-a confruntat cu o atitudine distantă și batjocoritoare din partea antrenorilor.

Totuși, Maia a continuat să muncească, să citească despre baschet, să urmărească documentare și a făcut cunoștință cu Regula celor 10.000 de ore, care spune că devii maestru într-un domeniu după ce ai la activ 10.000 de ore de practică. Maia crede că a ajuns deja la 2000 și își propune să ajungă cândva la 10.000.

Multe dintre cele 2000 de ore de baschet ale Maiei se datorează efortului uriaș făcut de tatăl acesteia, care a susținut-o pe acest drum. Cu siguranță nu a fost ușor, iar Maia este conștientă de acest lucru și recunoscătoare: „Așa cum spui tu, peste ani ne vom putea privi cu încredere în ochi și vom ști că am făcut totul și nu vom avea niciun regret. Te iubesc”, este unul dintre cele mai intime gânduri scrise în jurnal.

După trial, Maia a decis să se mute la Sportul Studențesc, în București, o echipă cu rezultate notabile la Turneele Finale. A urmat o nouă dezamăgire, când antrenoarea i-a spus Maiei că „nu avea voie se meargă la acel trial și că fetele de-acolo meritau”. Mai mult decât atât, colegele nu o salutau, nu vorbeau cu ea și, la primul turneu, a fost certată pentru că nu știa schemele de joc, deși făcuse doar două antrenamente cu echipa în care nu s-a lucrat la acest aspect.

Toate aceste experiențe i-au ridicat Maiei întrebări profunde și au provocat-o să reflecteze atent asupra fenomenului baschetbalistic din România. Printre frământările fetei de 12 ani se numără: „Ceea ce m-a marcat după cel de-al doilea joc este că baschetul nu mai este un sport făcut din plăcere, pasiune, sportivitate, onoare...este despre a câștiga. Contează cum câștigăm?”, „Încurajarea de a face un sport, în afara propriei persoane, rămâne doar a părinților, a acelora care au înțeles că educarea creierului nu este întreagă fără educarea corpului” sau „Cred că dacă ai pune să se întreacă o grupă de copii care fac baschet de performanță și o grupă de copii care fac baschet de plăcere, cei mai buni vor întâmpina o replică serioasă. Cred că ar trebui căutați acești copii [care fac baschet din plăcere] și convinși să facă performanță”.

Treptat, plăcerea de a juca a început să se stingă, interesul pentru lumea baschetului a devenit tot mai scăzut și oboseala drumurilor până la București s-a resimțit tot mai tare. Mai mult decât atât, numele Maiei a dispărut de pe lista convocărilor pentru lotul național, în locul ei apărând numele unor fete care, inițial, nu luaseră trialul.

„Cel mai bun mod de a răspunde acestei situații este să muncesc în continuare și mai mult”. Drept urmare, Maia a început să meargă la o sală de MMA pentru a se antrena, iar, în weekend, a primit acces la o sală din localitatea Bradu, unde a început un program de 2000 de aruncări libere pe săptămână. După o serie de dezamăgiri, Maia a plecat la o altă grupă din cadrul clubului Sportul Studențesc, unde a avut parte de antrenamente foarte bune și complete. Însă, fiindcă voia să joace cu fete de vârsta ei, a făcut încă o schimbare și s-a transferat la Olimpia București.

Toate aceste mutări și-au pus amprenta asupra Maiei care a început să simtă că e o luptă să joace baschet. Ar vrea să lucreze mai mult și mai eficient și să aibă un antrenor care să o poată corecta. Maia este de părere că, în ultimii cinci ani, a evoluat enorm, că a lăsat timiditatea și frica la o parte și că în fiecare loc în care a mers a învățat câte ceva.

Cu toate că dragostea pentru baschet a rămas extrem de mare, Maia s-a văzut nevoită să ia o decizie extrem de dificilă. În următoarea perioadă va renunța să mai meargă la o echipă și se va antrena pe cont propriu, urmând ca la 14 ani să plece într-o altă țară unde speră să primească mai multe oportunități de a juca baschet. „Visezi, speri, te bucuri și apoi vezi cum se transformă totul în defavoarea ta, iar singura vină pe care o ai este că iubești un sport”.

Aceasta este povestea Maiei, o fată de 12 ani din Pitești, însă nu este doar despre ea. Este despre baschetul românesc, despre sportul românesc, este o invitație la a ne întreba cum îi învățăm pe copii să facă sport, cum îi ajutăm să își urmeze visurile, cum putem să procedăm în așa fel încât să nu le tăiem aripile. Maia ne arată că există copii care iubesc sportul, că avem în România modele care pot inspira, că există resurse pentru a face performanță, însă cât timp aceștia nu sunt susținuți de antrenori, oficialități, federație, ratăm șansa unei noi generații de sportivi de care să fim mândri.

Notă: Vă invităm să citiți jurnalul integral al Maiei la următorul LINK.

*foto: Facebook – Maia Mircioagă (IG Hoops, VMBA Camp)