Se spune că prin anii ’40, echipa de baschet a Stelei, având o deplasare în vestul țării, s-a oprit o noapte în Ținutul Secuiesc, la un hotel situat lângă un spital. La un moment dat, în timpul serii, o persoană i-a întrebat pe jucători: „Băieți, voi ce faceți pe-aici?”. „Suntem cu baschetul”, au răspuns ei. „Asta ce boală e?”, a venit replica finală.

Baschetul nu e o boală, dar e un virus care i-a atins, de-a lungul anilor, pe mulți oameni, inclusiv pe Ionică Nicolau. „M-am îndrăgostit pur și simplu de baschet, într-un orășel din Moldova, când aveam 11, 12 ani. În verile acelea veneau niște loturi de junioare de la Brașov în tabere de pregătire și am rămas fascinat de acest sport”, ne-a povestit Ionică Nicolau, unul dintre marii oameni de baschet ai României care, însă, este cunoscut prea puțin de publicul larg.

Acesta a început să joace baschet, a fost la o școală sportivă, apoi a făcut Institutul de Educație Fizică și Sport din București și, în cele din urmă, din cauza unei accidentări, a renunțat la cariera de jucător. A rămas implicat în baschet și, la vârsta de 25 de ani, a preluat echipa feminină a Institutului care juca, în acel moment, în prima divizie. În perioada 1975-1977, a cucerit trei titluri naționale și a jucat chiar și o semifinală a Cupei Campionilor Europeni. În același timp, a preluat banca tehnică a naționalei feminine a României, alături de care a participat la turnee în China și Cehia.

Era o perioadă în care România era o forță în baschet, clasându-se mereu pe locurile 5-6 la campionatele europene, atât la masculin, cât și la feminin. De asemenea, echipele de club reușeau și ele să obțină rezultate remarcabile în competițiile de pe bătrânul continent.

Totuși, viața în România, în acei ani, nu era deloc bună. Nicolae Ceaușescu se întorsese din China, fiind fascinat de cultul personalității pe care l-a văzut în uriașa țară asiatică, iar deciziile pe care le-a luat în următorii ani au scăzut foarte mult economia României. Mama și fratele lui Ionică Nicolau erau deja plecați în Germania, astfel că acesta a luat decizia de a părăsi și el țara.

În viață, indiferent când și unde, ți se oferă anumite opțiuni și trebuie să iei anumite decizii. Mama și fratele meu erau deja în Germania și acesta a fost un factor important. Îmi doream reunirea familiei așa că am părăsit, cum spuneau chinezii pe vremuri, „raiul comunist”.

Din București a ajuns în Ludwigsburg, unde a luat legătura cu un fost arbitru internațional. Acesta l-a sfătuit să intre în învățământ și l-a ajutat să prindă un post la un liceu în care se punea mai mult accent pe sport. Ionică Nicolau le-a spus celor de-acolo că el își dorește să predea baschet, nu educație fizică, și a oferit drept argument tema de doctorat a lui Leon Teodorescu, rectorul Institului de Educație Fizică și Sport. Aceasta susținea că „prin mijloacele sporturilor colective se pot îndeplini obiectivele educației fizice în școală”.

„Baschetul înseamnă alergare, înseamnă aruncare, înseamnă săritură. Deci nu trebuie să faci hop, hop, hop la educație fizică, ci poți și prin baschet”, ne-a explicat Ionică Nicolau. I-a convins, astfel, pe colegii lui să îl lase să predea, în mare parte, baschet și, cu toate că în Germania primise certificat de antrenor de categoria a patra, Ionică Nicolau s-a făcut remarcat. A început să îi învețe pe copii baschetul, a creat echipe școlare, le-a înscris în campionat și, după aproximativ zece ani de muncă, le-a dus la faza națională, organizată în Berlin. „Se numea „Tinerii se pregătesc pentru olimpiadă” (Jugend trainiert fur Olympia). A durat cinci, zece ani până am ajuns cu echipa acolo”, și-a amintit Ionică Nicolau.

În paralel, antrena și echipa de băieți a orașului, care se afla în acel moment în divizia secundă. Pe cei mai buni dintre elevi îi trimitea la club să se antreneze alături de jucătorii profesioniști și, astfel, s-a dezvoltat baschetul în Ludwigsburg.

„Domnul Nicolau e o legendă în Ludwigsburg. Aș spune că el a creat o cultură baschetbalistică în acest oraș. Totul a fost făcut de el”, ne-a povestit Marc Salzer, unul dintre cei doi antrenori ai academiei lui Ludwigsburg prezenți la Sibiu Summer Camp.

„A setat piatra de căpătâi pentru tot ceea ce s-a construit în Ludwigsburg”, l-a completat Christian Spieth pe colegul său. „A mers în școli pentru a face câteva antrenamente și acum avem o ligă de echipe școlare în Ludwigsburg și în jurul orașului. A oferit atât de multe baschetului din Ludwigsburg. El a unit orașul și a convins pe toată lumea că merită investit în baschet. Eu am o mulțime de prieteni în Ludwigsburg care au fost introduși în baschet de domnul Nicolau. Sunt din Stuttgart și am venit în Ludwigsburg pentru baschet, când aveam 16 ani. Mi-a dat șansa de a mă antrena cu prima echipă și a fost antrenorul care mi-a oferit primele minute la nivel profesionist. Pentru mine este o onoare să dau ceva înapoi și aș putea să aduc o sută de oameni din Ludwigsburg care ar spune același lucru”.

Ionică Nicolau a muncit aproape trei decenii pentru clubul din Ludwigsburg, reușind să promoveze de două ori în prima divizie și participând în mai multe sezoane în Cupa Korac. De asemenea, a format baschetbaliști care au jucat la echipele naționale de juniori ale Germaniei și le-a insuflat multora pasiunea pentru baschet. În același timp, Ionică Nicolau nu a uitat niciodată de unde a plecat, întotdeauna s-a întors în România și a încercat să își folosească experiența acumulată pentru a dezvolta baschetul în țara noastră. Din păcate, dacă în străinătate este respectat și iubit de comunitatea baschetbalistică, în România acesta nu este apreciat la adevărata valoare.

În 1993 a organizat un clinic pentru antrenorii români, în Sibiu, și a observat, cu uimire, că aceștia își jigneau și insultau jucătorii. „Prima prelegere pe care am ținut-o a bătut în această direcție: voi vreți să îi faceți jucători buni dar, de fapt, îi umiliți permanent”, și-a amintit Ionică Nicolau despre acea perioadă. „Antrenorul cu pregătirea fizică la Ludwigsburg a fost un jucător de-ai mei cu care încă țin legătura. Mi-a spus că niciodată nu l-a auzit pe John Patrick făcând un atac la persoană. Foarte liniștit, la pauză sau după meci, venea, spunea câteva cuvinte, le explica ce s-a întâmplat dar nu le reproșa nimic. Sunt prieten cu Svetislav Pesic. Un antrenor foarte dur. După antrenament, Svetislav, care avea peste 60 de ani, era cel puțin la fel de transpirat ca jucătorii. Fugea în toate părțile, era ca un jucător. Era vehement, dar nu făcea atac la persoană”.

Apoi, în 2011, la inițiativa președintei FRB Carmen Tocală, Ionică Nicolau a înființat programul Perform Baschet. A primit diferite materiale de la turci și francezi, le-a tradus și a creat fișe de antrenament, pe care să le urmeze antrenori din întreaga țară. S-au organizat o dată la două luni diferite centre, la Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Timișoara, Craiova, Pitești, Galați, Constanța, Ploiești și București, unde se adunau cei mai buni juniori, iar aceștia trebuiau să lucreze după programul conceput de Ionică Nicolau. Într-o vizită la Ploiești, acesta a constatat cu stupoare că indicațiile sale nu erau respectate și că se lucra într-un alt mod.

I-am zis: „Tu ce faci aici? Nu știi programul?”. „Păi, domn’profesor, eu așa fac antrenamentele. Eu așa știu, eu așa fac antrenamentele”, mi-a răspuns. Mi-au lăsat foarte mulți impresia de autosuficiență. Ideea era să facem ceva unitar pentru a crește valoarea individuală.

Cu toate că prima generație participantă la acest program a fost cea a lui Emi Cățe, Bobe Nicolescu și Nandor Kuti, care a luat aurul la Campionatul European, Divizia B, din 2017, noua conducere a Federației Române de Baschet nu a fost convinsă de importanța lui.

Atunci era în Federație domnul Păun. A adus un macedon, Igor (n.r. Igor Georgiev), și la un moment dat au început să sape programul. Dar nu mi-au spus mie în față. Eu spun cu mâna pe inimă și conștient de ce spun: după cinci ani de zile, mi-am dat seama, cam târziu, că sunt naiv și că am investit energie degeaba. După cinci ani mi-am dat seama că, de fapt, acest program a fost carotat, boicotat din interior. Eu nu am fost angajatul Federației, am făcut benevol treaba asta dar pentru unii de la Federație era un plus de muncă. Culmea este, și o spun iar cu mâna pe inimă, că acel macedon care era împotriva acestui program, după niște luni sau un an, a fost pus directorul programului. Niște chestii care se bat cap în cap. Mă rog, am trecut și peste asta cum am trecut peste multe.

În ciuda acestor evenimente, Ionică Nicolau crede în continuare că baschetul românesc se poate dezvolta, însă spune că organizarea și dorința e cheia. Este de părere că oamenii trebuie să spună mai puțin „nu se poate” și să caute mai multe soluții.

Eu nu spun că baschetul nemțesc este aur. Fiecare sistem are problemele lui dar au crescut foarte mult în organizare, au centre serioase de baschet, academii. Vorbim de organizare și de condiții de antrenament. Aici, în Sibiu, se străduiesc să facă ceva, au un antrenor din Lituania, unul din Serbia, antrenori români, dar nu au săli de antrenament. Când vin ăștia și fac expoziții cu încălțăminte, îi scot afară. „N-avem săli, n-avem săli”. Băi, caută ceva, poți să faci ceva. Dacă vrei neapărat, găsești. Cheamă-i la 6 dimineața. Să te plângi e ușor dar dacă vrei să faci ceva, faci.

Ionică Nicolau este un exemplu de om care și-a găsit pasiunea, a muncit pentru ea, a luptat, a căutat soluții și le-a implementat, indiferent de locul în care a fost, și a reușit astfel să devină un om respectat și apreciat. Cu o experiență de aproape 50 de ani în baschet, Ionică Nicolau descrie calitățile pe care ar trebui să le aibă un antrenor bun.

În primul rând, să aibă pasiune pentru acest joc. Altfel, degeaba. Pasiune. Fiind pasiune, este clar că trebuie să aibă poftă și plăcere să lucreze. De asemenea trebuie să fie consecvent în ceea ce face, să aibă idei clare și să fie permanent deschis să asculte. Această meserie o înveți și din cărți, din literatură, dar o înveți foarte mult uitându-te, discutând cu diverși antrenori, schimbând anumite păreri și filtrând informațiile astfel încât să ajungi la propria concluzie. Dacă greșești, trebuie să îți asumi greșelile. De asemenea, uneori trebuie să riști. Cam asta ar fi, în fond. Pentru mine, un antrenor bun este un antrenor care reușește să ia o echipă și să o facă mai bună, să ia niște jucători și să îi facă mai buni.

*foto: Bogdan Isailă