Stiri

Laura Codruța Kövesi: „Atunci când tragi linie, a face sport înseamnă sănătate”

Una dintre cele mai importante personalități din România ultimilor ani este Laura Codruța Kövesi, fostul procuror general al României și fostul procuror-șef al DNA. După revocarea de la DNA, Laura Kövesi a candidat pentru poziția de procuror-șef, la Parchetul European, și în septembrie 2019 a obținut această funcție.

Puțini sunt cei care știu că povestea recunoscutului procuror din România este strâns legată de baschet, sportul pe care l-a practicat timp de aproximativ 15 ani. Recent, Laura Codruța Kövesi a fost invitata lui Virgil Stănescu la o emisiune a podcastului SportED Talks pentru a discuța despre viața sportivă și nu numai. Procurorul-șef al Parchetului European a povestit cum a început cariera ei în baschet, care sunt cele mai frumoase amintiri de-ale ei din acest sport și ce lecții a învățat.

Baschetul. Păi e cel mai frumos sport, din punctul meu de vedere. Sportul, în viața mea, a apărut de când am început să merg pentru că eram foarte activă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care părinții mei, când eram în clasa întâi, m-au dat să fac atletism. Probabil s-au gândit să mă duc pe stadion și să alerg până obosesc ca atunci când mă întorc acasă să aibă liniște. Eram foarte energică.

Când am început clasa a doua, ne-am mutat în Mediaș pentru că tata a primit un post aici. În prima zi de școală, 15 septembrie, a venit cea care urma să fie primul meu antrenor de baschet, doamna Marieta, și a întrebat „Copii, care vreți să faceți baschet?”. Eu nici nu știam ce e baschetul. Nimeni nu a zis nimic, eram timizi, era și prima zi de școală. A început să ne explice ce e baschetul, câți jucători sunt pe teren, că e un sport cu mingea și că e frumos. La un moment dat a zis să ne ridicăm în picioare și toată clasa ne-am ridicat în picioare. Încă de la grădiniță eram cu un cap mai mare decât ceilalți copii și când m-a văzut așa de înaltă m-a întrebat: „Uite, nu vrei să joci baschet?”. I-am zis că nu știu ce e baschetul și mi-a răspuns „Haide la sală și o să îți arăt”. În ziua următoare, împreună cu o colegă din clasa mea, ne-am dus amândouă la sală și am început, aș putea să spun, primul antrenament de baschet. Am făcut cu dânsa până am terminat clasa a patra și cred că mi-a plăcut și baschetul, dar și dumneaei ca antrenor.

Făceam de trei-patru ori pe săptămână. Mergeam la antrenamente și în vacanță și când nu eram plecată cu părinții mergeam tot timpul la antrenamente. Făceam și afară, și în sală. Chiar și iarna făceam antrenamente afară. Din clasa a cincea am început mai serios, apoi am jucat în divizia școlară, cum se numea în vremea respectivă. Când am ajuns în liceu, eram în clasa a 10-a, antrenorul care ne pregătea s-a gândit că ar fi bine să participăm la turneul de calificare în divizia B. Nouă ni se părea ceva de neatins, adică noi eram în divizia școlară. Într-adevăr eram o echipă bună că am și câștigat campionatul național în anul acela. Antrenorul a văzut potențialul acesta în noi și ne-a pus targetul acesta. Ne-a zis: „Uite vreau să mergem la baraj să intrăm în divizia B”. Nu prea eram încrezătoare că vom reuși. Ni se părea ceva de neatins. În anul acela ne-am pregătit și am reușit să intrăm în divizia B. A fost o echipă doar de junioare, toate sub 18 ani, și am reușit să ne calificăm în divizia B. Ulterior, în clasa a 11-a și a 12-a, am jucat și în divizia școlară și în divizia B. Așa am început această aventură.

Am jucat până după ce am terminat facultatea, chiar și în primul an când m-am angajat ca procuror. După aceea am renunțat pentru că era destul de dificil. Oricum și în perioada facultății a fost destul de dificil. Eu am intrat la facultate la Cluj-Napoca. Antrenorul de la Universitatea Cluj era Pop Horea, care era și antrenorul lotului național, unde am fost și eu. Pretențiile din punct de vedere al performanței sportive erau foarte mari. Adică trebuia să mergem la două antrenamente pe zi și în primul an de facultate chiar nu am putut să fac asta pentru că trebuia să iau note bune. Eu asta îmi propusesem, aveam și foarte multe cursuri. Așadar, mergeam la trei-patru antrenamente pe săptămână ceea ce însemna că în timpul campionatului nu prea jucam, jucam mai rar. În anul al doilea de facultate m-au căutat cei de la Dej, voiau să intre cu echipa în divizia A, ei fiind în divizia B. Am jucat un an de zile la ei. Când terminam cursurile la Cluj mă urcam în tren și plecam la Dej, făceam antrenamentul și seara mă întorceam la camera din cămin. Un an de zile am mers așa. Am reușit să intrăm în divizia A și cu echipa din Dej.

După aceea, am întâmpinat aceeași probleme: pretențiile foarte mari și nu îmi permiteam să merg la două antrenamente. Atunci am revenit la echipa mea de club, la Gaz Metan Mediaș, și veneam la sfârșit de săptămână și jucam cu fetele în divizia B.”

În 1989, naționala U16 a României a cucerit medalia de argint la Campionatul European organizat în Timișoara. Laura Kövesi făcea parte la acea vreme din lotul echipei și a declarat că acela a fost unul dintre cele mai plăcute momente ale carierei.

Da, a fost momentul de excepție, cel puțin pentru cariera mea de baschetbalist. Am obținut o performanță: am fost vicecampioane europene la cadete, adică la junioare. Nu știu dacă s-a mai obținut un astfel de rezultat dar pentru noi, la momentul acela, a însemnat foarte mult. E adevărat, a fost organizat la Timișoara. Am jucat în serii foarte bine, nu am pierdut niciun meci. Am învins echipa Cehiei și în finală am pierdut la foarte puține puncte cu echipa Cehiei. Aia a fost lecție de genul „Nu-ți subestima niciodată adversarul”. Noi nu le-am subestimat dar, fiind atât de convinse că în serii le-am învins, am crezut că și în finală va fi la fel de ușor. Dar ele au venit mult mai determinate și ceea ce cred că a fost plusul lor e că ne-au studiat foarte mult. Am observat că în acea finală celelalte jucătoare știau exact fiecare din echipa noastră ce obișnuiește să facă, dacă aruncă cu stânga, dacă aruncă cu dreapta, care sunt schemele de joc. Au venit mult mai pregătite. Deci acela a fost vârful. Cu echipa de la Mediaș am ieșit campioane naționale în 89' și am promovat în divizia A. Deci pot să zic că acela a fost anul de referință.

La echipa de club jucam la pivot dar la echipa națională eram considerată prea mică. Deși am 1m82 eram mică de înălțime și jucam extremă, de obicei extremă stângă. Eram destul de ambițioasă. În sport am observat că sunt două categorii de oameni: cei ce au talent și parcă sunt făcuți pentru sportul acela și cei ce nu au talent dar muncesc foarte mult. Eu am fost din a doua categorie. Nimeni din familia noastră nu a făcut sport și cumva nu știu dacă am avut un talent înnăscut cum am văzut la alte colege. Când luau mingea puteau să facă orice cu ea. La mine orice mișcare pe care am vrut să fac a trebuit să o repet de nu știu câte ori. Dar eram foarte ambițioasă. Atmosfera de la noi din echipă a fost întotdeauna una foarte bună. Eram colege la școală, eram prietene în timpul liber și atunci și în echipă a fost foarte ușor să lucrăm împreună. Eram de aceeași vârstă, aveam aceleași preocupări și cumva asta ne-a ajutat foarte mult. Eram destul de apropiate. Nu eram agresivă dar eram consecventă și ambițioasă. Întotdeauna respectam cu strictețe deciziile de joc, aveam anumite scheme pe care știam că le facem și niciodată nu improvizam. Știam că dacă improvizez eu sunt una singură dar pe teren mai sunt încă patru colege și în momentul în care improvizez și ele trebuie să improvizeze. Atunci finalul nu întotdeauna poate să fie cel pe care ni l-am dorit. Atunci când aveam încredere una în cealaltă și făceam lucrurile pe care le aveam de făcut totul ieșea bine.”

Virgil Stănescu, fost-baschetbalist trecut prin multe experiențe, a fost curios să afle opinia invitatei sale despre cantonamente, întrebând-o dacă îi este dor de acea pregătire fizică intensă.

Câteodată da. Chiar și acum, în pozițiile în care am lucrat, câteodată am simțit nevoia unor cantonamente. Acuma ele se numesc traininguri profesionale. Atunci când faci un sport de echipă, hai să zicem baschetul, ai zece jucători care intră pe teren și joacă un meci. Fiecare este diferit, are personalitatea lui, are performanța lui sportivă. Unii sunt mai buni la rezistență, alții la viteză, la finalizare sau în apărare. Dar lucrurile trebuie să meargă astfel încât toți să acționeze în același fel. Asta cred că e foarte greu de obținut într-o echipă. Ei, cantonamentul pentru acest lucru era făcut. Prima zi de cantonament întotdeauna era așteptată. Mergeam la Păltiniș, era frumos, era aer curat și ajungeai acolo și te cazai. După trei zile îți venea să pleci acasă. Aveam trei antrenamente pe zi. Începeam dimineața la 6:30 deșteptarea, aveam o oră de alergare. Apoi, aveam micul dejun și antrenamentul de dimineață, de obicei între 10 și 12. Apoi mergeam la prânz, somnul care era automat, nu trebuia să te trimită nimeni și apoi antrenamentul de după-masă. După primele patru zile simțeai că ești un robot, că nu mai ai picioare, făceai febră musculară, te dureau toate. Abia în a zecea zi, în ultima zi de cantonament, simțeai că poți face un antrenament fără să îți dai duhul. Dar erau momentele acelea frumoase: mergeai la masă împreună, te antrenai împreună, sufereai împreună. Mai întrebai: „N-ai niște Carmol, am făcut febră musculară, am făcut întindere”. Aveam de foarte multe ori discuții: „Când o să fiu mare și o să vin în excursie la Păltiniș nici nu o să îmi iau adidași, nu o să ies la alergare”. Ei și acuma când merg la munte, primul lucru mă uit să văd unde este un loc unde pot să mă mișc, să fac un antrenament. Seara stăteam împreună, povesteam, citeam cărți. Nu aveam Facebook, internet sau televizoare, deci trebuia tot timpul să improvizăm și să găsim lucruri care ne fac să ne simțim bine împreună. Dar era multă muncă și ceea ce știam cu toții e că dacă în acel cantonament nu depui tot efortul, în timpul anului riști să te lase motoarele și să nu reziști până la sfârșit. Deci era destul de important cum te antrenai și cum te mobilizai.

Au fost și situații în care am mers în cantonament de iarnă, era zăpadă. Nici nu aveam echipamentele care sunt acum. Acum sunt tot felul de încălțări de sport care te protejează. Aveai acei teniși de Drăgășeni și care mai erau și veneai cu șosetele ude de la antrenament. Atunci nu am avut apă caldă. O săptămână ne-am spălat doar cu apă rece. Nu o lăsam să curgă mult. Ne săpuneam și după curgea un pic apa ca să nu se răcească mai tare. Când am venit din acel cantonament acasă și am dat drumul la apă caldă mi s-a părut ceva extraordinar că există apă pe pământ. Nu întotdeauna aveai condițiile cele mai bune din punctul ăsta de vedere. Nu mai vorbesc de recuperarea după antrenament și alte lucruri.”

Sportul nu înseamnă doar momente plăcute, ci de multe ori este sinonim cu munca dificilă, fiind nevoie de o mulțime de sacrificii pentru a avea succes. Laura Codruța Kövesi a explicat cum a reușit să renunțe la anumite plăceri specifice adolescenței și a vorbit despre cum aplică sportul în actuala carieră a dânsei.

Am simțit în liceu, dar eu mi-am dorit foarte mult să fac sport. Când eram în clasa a opta, la începutul școlii, mi-au spus părinții: „Uite, anul ăsta ai treaptă și trebuie să avem grijă cu sportul”. Nu mi-au zis să nu mă mai duc și eu le-am zis: „Stați liniștiți că eu știu ce am de făcut”. Îmi organizem foarte bine timpul. Știam că am antrenament de la 5 la 7 și știam că până atunci trebuie să îmi fac temele. Știam cum să mă organizez astfel încât să pot să le împac pe amândouă. Am știut că în momentul în care nu iau note foarte bune la școală sau se întâmplă ceva foarte rău nu o să mai văd antrenamentele. Atunci mi-am dorit să fac foarte mult și baschet și să îmi văd și de școală. A fost dorința mea să fac asta. În liceu, noi în fiecare weekend aveam deplasări sau aveam meciuri acasă. Dacă aveam meci acasă, atunci sâmbătă seara la 9 jumate, 10 trebuia să fii în pat, te trezeai dimineața, luai micul dejun, te duceai la sală, aveai meciul... Adică era un anumit ritual pe care trebuia să îl respecți și o anumită disciplină. E, pe clasa a 11-a, a 12-a, în timpul săptămânii, povesteau colegii că au fost la o petrecere sau la un film și atunci cumva, nu neapărat că regretai, dar te simțeai oarecum izolat. Pentru că nu participai cu colegii de clasă și la evenimentele din afara liceului. Dar compensam cu partea cealaltă că eram cu fetele din echipă și nu pot să zic că am renunțat la lucruri foarte importante. Pentru mine era important să jucăm bine și să obținem rezultate.

În fiecare zi, prin ceea ce faci și prin felul cum gândești, fără să vrei aduci în discuție ceva legat de sportiv. Măcar la nivel de educație. Foarte multe am învățat din sport și eu zic că foarte mult m-a educat sportul. Pe lângă faptul că înveți chestii de corectitudine, de fair-play, înveți să câștigi, înveți să pierzi, înveți să nu renunți. Cel mai important și care pe mine m-a ajutat foarte mult e munca în echipă: să știi să te bazezi pe ceilalți, să știi că doar lucrând în echipă poți să obții un anumit rezultat, să-i faci pe ceilalți să aibă încredere în tine, să ai tu încredere în ceilalți. Munca în echipă contează foarte mult, indiferent de domeniul în care lucrezi. Eu sunt procuror, contează foarte mult să faci echipă cu oamenii cu care lucrezi. Pentru că ai aceleași obiective de îndeplinit și trebuie să știi să comunici. Sunt foarte multe lucruri pe care le-am învățat din sport. Când faci sport și joci în fața unui public, o sală întreagă sunt situații în care greșești sau nu joci așa de bine cum ai obișnuit. Câteodată ești criticat, câteodată ești fluierat, câteodată ești huiduit. Țin minte de câte ori obțineam aruncări libere și eram în fața coșului și trebuia să arunc la coș și aveam momente când toată sala se ridica în picioare și huiduia. Era împotriva ta că jucai în deplasare. Nu aveam nicio satisfacție mai mare decât să dau coș și să văd cum toți oamenii se dezumflă. Când ești pe teren simți că ai muncit și că poți să obții ceva. Așa e și în viața de zi cu zi. De foarte multe ori am avut situații grele când oamenii erau demotivați, se simțeau descurajați. De fiecare dată îmi aminteam situații din sport și îi încurajam. Cum ar fi ca la un maraton, după 20 de km, să ne oprim? Trebuie să te duci până la sfârșit și mereu încercam să găsesc exemple să motivez oamenii. Cred că sportul în viața oamenilor e foarte important. Poate nu toți pot să facă sport de performanță, poate nu au aptitudinile fizice. Nu toți pot să facă sport, dar să faci sport e foarte important. Tot timpul fac sport. Nu la același nivel ca în tinerețe, dar mai fac. Mai merg câteodată și joc baschet la Mediaș vinerea după-masă. Este sesiune pentru old-boys, adică foști jucători, și ne mai întâlnim și jucăm. Se simt anii.”

De-a lungul carierei baschetbalistice, fostul procuror general al României a fost pregătit de numeroși antrenori care și-au lăsat amprenta prin felul cum motivau jucătoarele să muncească mai mult.

Am avut parte de antrenori buni. Și cei din Mediaș și cei de la lot. Nu aveau doar partea asta a antrenamentului ci te și învățau partea asta de viață. Tot timpul ți se explica. De exemplu, terminam antrenamentul și eram foarte obosiți, nu mai aveam chef de nimic, decât să plec acasă și să mă pun în pat. Zicea antrenorul: „Două aruncări libere. Cine ratează trebuie să facă două ture”. La început, ne plângeam și el zicea: „Nu știi când se termină un meci și ai două aruncări libere decisive. Trebuie să fii pregătit”. Numa gândul că trebuie să arunci la coș și să mai faci zece ture cu oboseala adunată te mobiliza. E, da îți explica. Dacă aveai de alergat zece ture și la ultima tură erai foarte obosit și la turnantă mai intrai puțin, nu o făceai chiar toată, striga: „Nu mă furi pe mine, pe tine te furi. Nu te fura singur”. Deci, cum să zic, lucruri simple dar care, în timp, repetate îți dezvoltau o disciplină. De asemenea, faptul că aveai o tactică de joc pe care trebuia să o respecți era foarte importantă. Când mingea ajungea la mine era clar că eu trebuie să fac ceva și să dau coș. Puteam să improvizez, să dau cârlig sau să fac o schemă. Dar până să ajungă mingea la mine în momentul acela știam că trebuie să am anumite poziții în care sunt nevoită să ajung. Asta e o chestie care se educă și educația e foarte importantă în general. Țin minte că ne punea antrenorul la final să facem cârlig de dreapta și de stânga. Făceam câte 100 de aruncări. Deci cred că în momentele alea îmi doream să nu îl mai văd pe antrenor câte o săptămână. Tot timpul asta zicea: „Trebuie să repeți, trebuie să repeți”.

Nu o să uit niciodată: am avut o finală la un campionat de divizie școlară și aveam o schemă care se termina cu mine. Eu primeam mingea la căciulă, făceam fentă, depășeam adversarul și trebuia să dau cârlig. Atâta m-a pus antrenorul să fac cârlig cu mâna stângă... El mi-a spus: „Tu dacă vei juca pe stânga și arunci cu dreapta mereu vei fi blocată. Trebuie să înveți să arunci cu stânga”. După fiecare antrenament făceam câte 100 de aruncări. Am făcut o depășire, am aruncat cu stânga și am dat un coș. În tribune era un antrenor cu o echipă și s-a întors la jucători și le-a zis: „Așa arată un cârlig de stânga”. A fost satisfacția vieții mele de sportiv. După aceea mi-am dat seama că faptul că am repetat a fost important. Chiar dacă pe moment nu erai de acord cu antrenorul și ți se părea că e cel mai rău om de pe pământ, că vrea să te chinuie, de fapt îți dorea binele.”

Spre finalul episodului de podcast, Virgil Stănescu i-a adresat o întrebare provocatoare Laurei Kövesi: „Dacă acum ai fi antrenoare și te-ai vedea în adolescență, ce sfat ți-ai da?”

Să muncești și să nu renunți. Întotdeauna ceea ce ți se întâmplă ție e mai ușor de crezut. De aceea nu aș schimba nimic. Tot ce am obținut în viață am obținut prin muncă și prin faptul că nu am renunțat. Sper să meargă copiii la sport. Nu știu neapărat dacă trebuie să îi convingem pe copii să meargă la sport, ci trebuie să îi convingem pe părinți să trimită copiii la sport pentru a-i educa, nu pentru altceva, ci pentru sănătate. Îmi amintesc o scenă de acum câțiva ani când am mers cu niște prieteni la pădure. Era o zi superbă și cu o prietenă am zis să ieșim la alergare. Am alergat prin pădure și la întoarcere nu am mai nimerit drumul și a trebuit să alergăm vreo 200 de metri prin sat. Alergam ultima sută, foarte obosite și a trecut un om cu căruța și așa foarte serios a zis: „Vai, fetelor, dacă vă grăbiți vă duc cu căruța”. Ne-am amuzat amândouă dar în același timp m-am gândit că ăsta e și un semn. Oamenii nu sunt învățați să facă sport în aer liber. Acuma vedem foarte mulți oameni care fac asta dar a face sport e o chestie care trebuie aducată. Ei trebuie să înțeleagă că a face sport înseamnă sănătate. Atunci când tragi linia, a face sport înseamnă educație.

O înfrângere nu înseamnă că ți s-a terminat viața. Asta o înveți la sport. Mie mi s-a aplicat foarte mult. Când am fost revocată de la DNA auzeam în jurul meu și era o atmosferă de genul „gata, ți s-a terminat viața. Au dat-o afară de la DNA, e revocată, nu o să mai facă nimic, e terminată”. Cumva eu mă auzeam și ziceam că e un fapt de viață. Așa am terminat și mandatul meu la DNA, le-am zis: „Nu abandonați”. E ca în sport: am pierdut un meci, campionatul se joacă. Ulterior am continuat și s-a dovedit că viața mea nu era terminată. Am început un alt meci, la un alt nivel. Asta am învățat din sport - să nu renunț niciodată. Important e să stai după meci să vezi ce ai greșit și după să o iei de la capăt.”

Întregul episod poate fi urmărit la următorul LINK. Acesta face parte dintr-un proiect început de Virgil Stănescu, iar printre ceilalți invitați se găsesc nume precum Ion Țiriac, Florentin Marinescu sau Kamil Novak, directorul executiv al FIBA Europe.

*foto: Octav Ganea/Inquam Photos, stirilekanald.ro

1 comentariu la aceasta stire:
  • U BT Cluj-Napoca studentU :

    Foarte tare
    Nu stiam nimic de legatura LCK cu sportul su baschetul in special, fain interviu.
    Ca trivia si eu am facut baschet cu Pop Horea - PHul la facultate 😎

    cu 4 ani în urmă (08.01.2020) Raspunde

Daca nu aveţi cont puteţi să accesaţi crearea unui cont nou.

Este interzisă folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoană, autor, articol, afişarea de anunţuri publicitare, jigniri, trivialităţi, injurii aduse celorlalţi cititori sau autori ai altor comentarii. Ne rezervăm dreptul de a cenzura și şterge integral cometarii și interzicerea dreptului de a posta pe site, prin banarea / blocarea IP-ului dvs. BASCHET.RO nu răspunde pentru conţinutul postat de utilizatori în rubrica de comentarii, această responsabilitate revenind integral autorului comentariului.

După ce au fost postate, comentariile nu mai pot fi șterse sau modificate de către autorii acestora!

Cele mai citite
Cele mai Comentate