Joi, 12 martie, Mark Emmert a anunțat suspendarea turneelor de NCAA ca urmare a pandemiei cu noul coronavirus. March Madness este unul dintre cele mai așteptate evenimente în Statele Unite și această decizie și-a lăsat amprenta, atât asupra fanilor, cât și asupra jucătorilor, antrenorilor, etc.

Probabil că cele mai afectate persoane sunt studenții aflați în ultimul an de facultate, a căror carieră a fost întreruptă subit și fără posibilitate de reîntoarcere. Cu siguranță, cea mai cunoscută baschetbalistă, la nivel de colegiu, din State, este Sabrina Ionescu de la Oregon University, jucătoare ce își dorea enorm de mult să câștige titlul în onoarea lui Kobe Bryant.

În ultimii patru ani, Sabrina a devenit un adevărat fenomen în baschetul american, fiind lăudată de cele mai mari nume din NBA: Steph Curry, LeBron James, Kobe Bryant, etc. Povestea ei de viață este, cu adevărat, remarcabilă și tatăl ei, Dan, a avut oportunitatea de a o spune în podcastul lui Dell și Sonya Curry, părinții lui Steph și ai lui Seth.

„Ca părinte, sunt cel mai mândru de persoana care a devenit și de ceea ce face în afara atribuțiilor ei. Felul în care s-a maturizat datorită tuturor loviturilor pe care le-a primit, a învățat să devină o persoană mai bună. Slujba mea, la fel ca a oricărui alt părinte, este de a construi caractere. Recordurile și tot ceea ce a realizat sunt rezultatul muncii ei, dar depinde de noi să îi construim caracterul. Prin urmare, e dificil să spui în cuvinte felul în care te simți, ca părinte, atunci când îți asculți copilul vorbind cu atâta profunzime, putere și emoție. E o experiență pe care i-o doresc fiecărui părinte.

Eu am venit aici acum treizeci de ani fără să știu nimic despre cum sporturile sunt integrate în școală, cum funcționează. Nu aveam idee. Astfel, cel mai mare băiat al nostru a studiat la o școală catolică, s-a axat pe educație fiindcă asta știam. Nu cunoșteam prea multe despre sportul la nivel de colegiu. Însă, opt ani mai târziu, când s-au născut gemenii, eu munceam ca șofer de limuzină și asta înseamnă că petreceam multe ore la serviciu, uneori la patru dimineața sau la miezul nopții. Și când ai trei copii, trebuie să fii foarte atent așa că nu prea aveam timp să mă odihnesc. În momentul respectiv, am realizat că singura modalitate prin care mă pot relaxa sau mă pot uita la televizor e să îmi obosesc copiii. Fiecare familie avea câte un coș de baschet, dar noi nu aveam așa că am mers într-un parc ce avea terenuri de baschet și de tenis. Asta se întâmpla pe când gemenii aveau trei sau patru ani. Reacția inițială a Sabrinei a fost să încerce să devină acceptată de către băieți. În plus, amândoi au fost și sunt în continuare extrem de competitivi. Mentalitatea ei era următoarea: „Tot ce faci tu, eu pot să fac mai bine”. Veneau adulți la mine și mă rugau să o scot de pe teren fiindcă ar putea să se accidenteze și le spuneam: „Nu vă îngrijorați, îi place să simtă durere. I-am spus să nu meargă acolo, însă continuă să se ducă”. Fratele ei reprezintă o parte importantă din ceea ce a devenit Sabrina fiindcă niciodată nu a lăsat-o să câștige. Jucau 1 la 1 și se băteau iar ea a fost nevoită să învețe cum să îl învingă. Știa că fizic nu poate să câștige lupta pentru că el era mai puternic. Așadar, a învățat cum să îl depășească din punct de vedere mental, l-a dominat psihic. Când jucau, dacă ea se apăra și el era la minge, își punea mâinile la spate și spunea: „Hei, pot să te apăr și cu mâinile la spate”. Imaginează-ți să-i faci asta unui băiat. Sau făcea flotări și zicea: „Până ajungi aici, eu fac niște flotări”. A găsit mereu modalități prin care să îl enerveze. Aveau șase, șapte ani. Nu voia să se joace cu păpuși Barbie, ci își dorea să demonstreze că poate să joace mai bine decât băieții. Totul a început de acolo și cred că am făcut ceea ce orice părinte ar fi făcut - i-am susținut”.

Acum, după 14 ani, Sabrina Ionescu este preconizată să fie aleasă în WNBA cu prima opțiune și este considerată deja unul dintre cele mai mare staruri din baschetul feminin

„Niciodată nu mi-a trecut prin minte că ar putea să ajungă unde se află acum. În continuare nu cred că este atât de sus precum cred unii. Întotdeauna ar trebui să fii bucuros și mulțumitor cu ceea ce ai și Dumnezeu a binecuvântat-o și sunt fericit pentru ceea ce are. Însă, niciodată nu cred că ar trebui să fii satisfăcut. Cred că este Dumnezeu umblând pe apă? Hai să fim serioși”.

Dan Ionescu i-a condus pe Dell și pe Sonya prin momentele de început, cele în care Sabrina învăța cum să joace sportul pe care îl iubea cât mai eficient, astfel încât să poată concura cu adversare mai mari.

„Dacă ea și Eddy (n.r. fratele ei geamăn) se aflau împreună în aceeași echipă era incredibil, ca un miracol. Știau mereu unde e celălalt pe teren, își pasau doar între ei și erau magnifici. Baschetul lor era foarte frumos de privit. Însă, în continuare sunt competitivi, nu doar în baschet, ci în orice alt domeniu. Întotdeauna se motivează unul pe altul să fie mai buni. E în ADN-ul lor.

Evident, eu nu știam nimic despre baschet și ar fi fost nepotrivit din partea mea să îi spun ce să facă. Tot ceea ce știam e că cei înalți sunt avantajați. Sabrina era foarte slabă și fragilă, când avea șase, șapte, opt ani și mereu juca împotriva fetelor mai mari cu doi, trei ani. Așa că i-am spus: „Uite, dacă crezi că poți să depășești o fată mai mare și să marchezi, mai gândește-te o dată. Nu se va întâmpla. Poate va greși o dată, dar a doua oară va fi diferit. Așadar, ai două opțiuni: împrietenește-te cu fetele mai mari și lasă-le pe ele să facă munca de sub panou și începe să arunci din afara semicercului. Asta e singura modalitate prin care cred că poți practica acest sport. Altfel, apucă-te de altceva fiindcă nu va funcționa. Pe lângă aceste două sfaturi, obișnuiam să țip la ea în limba română. Am ajuns la punctul în care alți părinți îmi ziceau: „Orice i-ai spune, poți să urli și la copiii noștri?”. Mă uitam la părinți care le comentau arbitrilor și nu îmi convenea.

Înainte ca sezonul lui Warriors să înceapă, Sabrina era acasă și Steph a sunat-o și la opt seara a plecat să joace baschet cu Seth, Steph și alții de la Warriors. A jucat 5 la 5 și ea se întreba: „Trebuie să apăr pe cineva?”. La început, cred că a fost în aceeași echipă cu Steph, dar apoi a jucat și în cealaltă echipă. Așadar, întotdeauna a jucat împotriva celor mai mari și mai buni decât ea. Nu e nimic greșit în a pierde, de fapt e chiar mai bine fiindcă îți testezi caracterul. Viața îți va arunca multe obstacole așa că întrebarea e dacă reușești să le depășești sau te întorci și pleci în cealaltă direcție. Vei fi un câștigător sau un pierzător? Cineva care se dă bătut va renunța de fiecare dată. De-a lungul vieții, vor apărea multe probleme așa că trebuie să găsești o cale. Cred că Michael Jordan a spus asta: „Îți apare un perete în față? Du-te prin el, pe lângă el, pe deasupra lui, dar găsește o modalitate de a-l depăși”. Așa îți testezi caracterul și Sabrina a învățat asta la vârsta de șaisprezece ani, prima oară când am auzit de selecția pentru echipa națională de U16 a Statelor Unite. Antrenorul ei din liceu ne-a spus că nu prea are șanse de a fi convocată. Formația e alcătuită din doisprezece fete, ei au invitat treizeci și au deschis posibilitatea de a participa pentru încă o sută de jucătoare. Mi-a spus că s-ar putea să aibă un efect de bumerang. I-am răspuns că am nevoie de puțin timp pentru a vorbi cu Sabrina. I-am spus că sunt dispus să plătesc pentru a o înscrie pe lista de o sută, însă șansele sunt -1000 fiindcă trebuie să fie mai bună decât aproape 150 de copii. În momentul acela, m-am gândit că e o situație destul de intensă pentru o fată de cincisprezece ani. Îmi imaginam că dacă va intra în primele cincizeci, va fi deja o realizare foarte mare. După ce a trecut de toate fazele și și-a auzit numele aproape a leșinat pentru că nu credea că va ajunge în echipă”.

Tatăl celei mai bune jucătoare de baschet din universitățile americane a fost întrebat de unde a moștenit Sabrina spiritul acesta competitiv, de a nu renunța indiferent de situație.

„Trebuie să las modestia deoparte și să spun că l-a moștenit de la mine. Motivul pentru care zic asta e că am venit la 27 de ani într-o țară străină, cu o soție și un copil, și am lăsat totul în urmă. În Statele Unite e așa de diferit față de orice alt loc, nu aveți idee. Așa că aveam de făcut o alegere: să continui să muncesc din greu sau să mă întorc ca un laș. Niciodată nu am acceptat să mi se răspundă cu „nu” și mereu am găsit soluții la toate problemele. Întotdeauna îmi încurajez copiii, mereu încerc să îi motivez dincolo de capacități, însă, în ultimii ani, trebuie să recunosc că observ impactul lui Kobe. Sabrina nu a fost niciodată așa de încrezătoare, e foarte introvertită și nu a avut niciodată Mamba Mentality până să îl întâlnească pe Kobe. Mie îmi place să spun asta: „Îl trimiți pe Kobe la război și se va întoarce victorios. O trimiți pe Sabrina la război și ea își va adună o armată și se va întoarce victorioasă”. Kobe a ajutat-o și a învățat-o să aibă încredere în ea. A muncit enorm pentru acel speech fiindcă, așa cum a zis, Kobe îi dădea o pace pe care eu nu i-aș fi putut-o da, nefiind în baschet. Kobe i-a oferit acea piesă care lipsea în interiorul ei.

Suntem creștin-ortodocși și ne creștem copiii cu credință în Dumnezeu și încercăm să le cultivăm caracterul. De-obicei mamele sunt mai dure, eu eram mai blând. Lili îi punea să își facă paturile chiar și atunci când erau foarte mici și îi învăța să fie responsabili și să facă lucrurile pe care trebuie să le facă. Așa este viața. I-am învățat tot ce ține de maniere și respect, în stilul old-school. Dar, încă o dată, nu suntem o familie de atleți așa că tot ceea ce vedeți acum este meritul Sabrinei. Noi avem o vorbă care zice că cei mai importanți ani din viața ta sunt primii șapte. De ce șapte? Fiindcă la șapte ani mergi la școală și de acolo te preiau ei. Dar în primii șapte ani ești crescut acasă și acolo te formezi. Manierele și respectul le înveți acasă și asta ne-am dorit să facem”.

În 2016, Sabrina a decis să semneze cu Oregon University iar felul în care și-a impus dorința îi demonstrează maturitatea și arată o mentalitate diferită de cele obișnuite.

„Eram la un turneu în Kentucky și Mark Campbell, antrenor de colegiu, a venit și el. Când l-am văzut, m-am mirat și am întrebat: „Oare pe cine caută?” iar el a spus: „Am venit pentru fiica ta”. Am crezut că glumește. Sabrina mi-a zis imediat că își dorește să meargă la Oregon. Ca părinte, nu o să mint și recunosc că voiam să plece la Stanford fiindcă e Stanford. Eram în Colorado Springs pentru niște probe și Sabrina a fost întotdeauna prietenă bună cu Anna Wilson. Am mers toți la o cină și Anna deja anunțase că va merge la Stanford sau, cel puțin, se gândea la asta. În timpul cinei, Sabrina a zis pe un ton sarcastic: „Mamă, tată, haideți să stabilim ceva – nu mă duc la Stanford. Vreau să fac parte dintr-un program care este la pământ și vreau să îl ajută să devină un fel de Taj Mahal”. I-am răspuns: „Ei bine, asta e destul de ambițios pentru o fată de liceu”. Mi-a aruncat o privire și atunci am spus: „Până la urmă, la finalul zilei tot ce vreau pentru copiii mei este să fie sănătoși și fericiți, indiferent de deciziile pe care le iau”.

Știe când e momentul să marcheze și când nu. De exemplu, contra Statelor Unite a marcat treizeci de puncte fiindcă era nevoie. Uneori nici nu observi cum adună statisticile. În plus, mereu m-am întrebat cum reușește să facă atâtea recuperări. Mi-a spus ea: „Tată, văd cum se învârte mingea în aer și îmi dau seama unde va cădea”. Nu știu de unde a învățat asta. Poate știe de la Steph. Îi studiază foarte mult pe jucătorii de la care știe că poate să ia elemente și să le includă în jocul ei. Într-unul din discursurile ei, a spus că Kobe a învățat-o cum să își folosească picioarele. Toate aceste mici detalii le-a luat de la acești jucători, nu de la mine”.

La finalul sezonului precedent, Sabrina Ionescu a luat decizia de a mai rămâne un an la Oregon Ducks, având un singur obiectiv – câștigarea campionatului. Între timp, evenimentele care au avut loc au făcut-o să înțeleagă ce este mai important decât a deveni campioană și, astfel, obiectivele i s-au schimbat.

„A spus că sunt „treburi neterminate”. E foarte interesant, vorbind de speechurile pe care le-a avut în ultima perioadă, mă refer la memorialul lui Kobe, ea a redefinit ce înseamă „treburi neterminate”. La început, voia să câștige campionatul. A simțit ce înseamnă Final-Four-ul și își dorea să obțină trofeul. Prin urmare, a știut că WNBA va fi acolo pentru ea și a considerat că încă nu a făcut ce și-a propus în NCAA. Apoi au avut loc acele evenimente care și-au lăsat amprenta asupra ei. La 22 de ani nu ai mai trecut niciodată prin astfel de momente în care simți că ți se duce pământul de sub picioare. Se antrena intens cu Kobe, când s-a întors de la naționala 3X3 a Statelor Unite s-a dus direct în LA pentru o săptămână. A mers la sală cu Alex și Kobe și acolo i-a întâlnit pe Kyrie, KD și mulți alții. Așa că, din punct de vedere emoțional, a fost distrusă. Dar să ne întoarcem la ce a zis: „E despre oameni și viață, nu despre a marca sau a câștiga un joc de baschet. E mai profund. E despre coechipierii mei și despre cum pot influența oamenii din jur. Dacă mă uit la toți copiii care se uită cu admirație la mine trebuie să îi încurajez să practice sportul”. Și asta e noua semnificație a „unfinished business”. Vrea să facă mult mai mult decât doar să câștige un campionat. Vrea să aibă acel impact în sportul feminin.

În 2016, a refuzat să joace la echipa U16 a Statelor Unite fiindcă era în ultimul ei an de liceu și a promis că va merge la un camp Nike. A vrut ca lumea să înțeleagă că sunt acolo copii care o așteaptă și nu poate să nu se ducă după ce și-a luat un angajament. E foarte loială. Nu e cea mai înaltă, nu e cea mai rapidă și nu e cea mai atletică. Așa că, din acest punct de vedere, rezonează foarte bine cu Steph. Le-a oferit speranță fetelor care poate, acum douăzeci de ani, dacă le-ar fi spus părinților că vor să joace baschet ar fi fost refuzate fiindcă sunt prea scunde. A schimbat această mentalitate”.

În timpul ei liber, Sabrinei îi place să citească, în special cărți religioase, după cum spune tatăl ei. Deja baschetbalista cu origini românești a terminat facultatea și acum face un master pe management și publicitate. Totuși, baschetul rămâne pasiunea ei principală și, datorită acestui sport, a intrat în contact cu jucători legendari, precum Kobe Bryant. În timp, Sabrina a legat o relație de prietenie cu cvintuplul campion NBA și moartea lui, în 26 ianuarie, a zdruncinat-o foarte tare.

„Anul trecut l-a întâlnit pe Kobe pentru prima oară. Juca în Pac-12 contra USC și Kobe a venit la meci cu Gigi și Alyssa Altobelli. Alyssei îi plăcea Oregon și Gigi era cu Uconn. Antrenorul i-a spus ceva, dar nu a anunțat-o că va veni Kobe la meci. El stătea în primul rând, într-o sală cu 200 de oameni. După meci, a mers în vestiar, au povestit și au făcut câteva poze cu Gigi și cu Alyssa. Așa s-au conectat și știam că sunt apropiați dar, să fiu sincer, nu știam cât de apropiați era. Vorbeau de trei, patru ori în fiecare săptămână.

Era o zi de duminică, chiar înaintea unui meci. Jucam contra Oregon State, o formație rivală, pe terenul lor și în colegiu nu deschid porțile decât cu o oră înainte de începerea partidei. Așteptam afară și cineva mi-a spus ce s-a întâmplat și i-am răspuns că e TMZ, îs paparazzi, nu poate să fie adevărat. Însă, mai mulți oameni au început să verifice și Lili a zis să caut informații pe Google. M-am uitat și i-am trimis imediat un mesaj antrenorului: „Ia-le telefoanele”. Mi-a răspuns: „Prea târziu”. După cinci minute, au venit afară și ne-au adus înăuntru, dar nu știam ce s-a întâmplat. Sabrina era în vestiar, singură, și plângea. Era înaintea meciului, ESPN și restul televiziunilor erau acolo. I-am spus: „Uite, îi datorezi asta. Nu vei renunța fiindcă îi datorezi lui Kobe asta. El ar vrea să joci”. Și, până la urmă, a jucat”.

Dan Ionescu este foarte mândru și de Eddy, fratele geamăn al Sabrinei, și se bucură foarte tare de relația bună pe care aceștia o au.

„El era puțin mai imatur în liceu. Nu era foarte atent la notele pe care le primea, ci era concentrat să dea dunkuri. Cel mai bun lucru care i s-a întâmplat e că nu a fost recrutat niciunde. Zic asta fiindcă l-a motivat foarte tare în colegiu. Faptul că a fost mereu în umbra surorii sale nu l-a deranjat niciodată și merită lăudat pentru asta. De fapt, el se enervează când lumea încearcă să îi compare. E mândru de sora lui. Mai are un an de facultate, face progrese și muncește din greu.

Gemenii sunt foarte apropiați, oricât de diferiți ar fi. Se sună unul pe altul, se susțin, se încurajează. Sabrina vorbește română mai bine decât Eddy. Amândoi înțeleg tot, însă Eddy nu a exersat așa de mult. Cea mai mare satisfacție ca părinte e să îi văd apropiați, să văd că se susțin. Apartamentul în care stau ei este chiar vizavi de arenă și Sabrina nu putea dormi într-o noapte și s-a dus la sală să arunce. La ora 11, paznicul a venit și a trimis-o acasă. Data următoare s-a împrietenit cu el, i-a dus niște gogoși sau ceva de genul, și a rămas cu o jumătate de oră în plus. Uneori, aruncă chiar și cu lumina stinsă. Se motivează unul pe altul să arunce cu lumina stinsă să vadă cum e. Cred că a învățat asta de la Kobe. Ultima oară când l-am întâlnit, la un meci contra Long Beach State, a spus că odată i s-a întâmplat să rateze o aruncare liberă din cauza flash-ului venit de la un aparat foto. Prin urmare, în acea vară, s-a dus în fiecare dimineață, două ore pe zi, și se uita înspre soare ca să își antreneze ochii”.

De-a lungul istoriei, au existat mereu baschetbaliști de top care s-au folosit de platforma pe care o aveau pentru a vorbi despre probleme sociale și pentru a fi de ajutor comunităților aflate în nevoie. Dan Ionescu nu știe dacă Sabrina va fi o activistă, însă este sigur că ea va continua să fie o inspirație pentru o mulțime de femei și nu numai.

„Știu un singur lucru. Nu cred că va fi o activistă, dar, cu siguranță, va încerca să inspire femeile în orice domeniu ar fi ele, nu doar în baschet. Le va încuraja să nu considere că locul lor e în bucătărie, ci să încerce să dea o șansă visurilor pe care le au. Îl ai pe Kobe, pe Steph, jucători ce au fete și cărora le-ar plăcea să își vadă fiicele având succes în orice ar face. Așa cum am spus, „treburile neterminate” nu se referă la câștigarea unui campionat, ci e mai mult decât atât. Baschetul durează cinci, șase ani, poate zece și apoi ce? Nu vei merge pe stradă cu o coroană pe care scrie „campioană WNBA”. E vorba despre cine ești ca persoană. Ea a fost printre primele care le-au scris celor de la Nike și i-a întrebat: „Cum de aveți maiouri pentru bărbați și nu pentru femei?”. Așa că Nike a făcut maiouri cu numărul ei și s-au vândut toate într-un weekend. Nu știu dacă va fi activistă, e un cuvânt mare, dar știu că va dori să facă o diferență și să schimbe perspectiva”.

La finalul podcastului, tatăl Sabrinei a explicat care era visul lui atunci când a decis să plece din România și să se stabilească în Statele Unite.

„La momentul respectiv, aveam un singur vis, venind dintr-o țară comunistă. Doream să le ofer o viață mai bună, mai multe oportunități decât am avut noi, o cultură mai bună. Comunismul e, practic, bazat pe corupție și pe tot ceea ce lipsește din Biblie. Te învață să furi, să minți și să faci toate acele lucruri rele. Așa că îți propui să le oferi o viață mai bună, să le creezi un context pentru oportunități. Însă, nu e așa ușor, nu poți să vii în Statele Unite când ai tu chef. A fost o oportunitate pe care am folosit-o fără să știu ce va urma și a fost mai bine fiindcă altfel probabil că m-aș fi gândit a doua oară. Aveam soție și copii, nu poți să te aventurezi așa în lume. Trebuie să fii responsabil. Asta îmi doream și să îi văd având succes, fie că e vorba de NBA, WNBA sau orice altceva. Îmi dă multă satisfacție și mândrie să îi văd reușind ceea ce își propun să facă și cum reușesc să devină persoane mai bune și să profite de ceea ce le ofera țara asta”.

După anularea turneelor NCAA, Sabrina nu va mai avea ocazia de a câștiga campionatul național și astfel se încheie una dintre cele mai de succes cariere din istoria baschetului universitar. Însă, cheia prin care trebuie să privim această situație se găsește în cuvintele lui Dan Ionescu: „Dar să ne întoarcem la ce a zis: „E despre oameni și viață, nu despre a marca sau a câștiga un joc de baschet. E mai profund. E despre coechipierii mei și despre cum pot influența oamenii din jur. Dacă mă uit la toți copiii care se uită cu admirație la mine trebuie să îi încurajez să practice sportul”. Și asta e noua semnificație a „unfinished business”. Vrea să facă mult mai mult decât doar să câștige un campionat. Vrea să aibă acel impact în sportul feminin”. Cu siguranță, Sabrina Ionescu se află pe drumul bun în privința acestui obiectiv, fiind deja o inspirație pentru o mulțime de copii care își doresc să se apuce de baschet.