Stiri

Episodul 2. Baschetul, o pasiune și un refugiu pentru jucătorii naționalei de tineret din anii '90

La începutul anilor '90, situația din România era încă foarte dificilă. Elemente ale capitalismului începeau să apară în societatea noastră, însă amprenta celor patru decenii de comunism era încă foarte vizibilă.

În acest context, jucătorii echipei naționale de tineret a României și-au găsit refugiul în baschet. Acest sport a devenit prioritatea lor principală și toată atenția lor era focusată pe terenul de baschet și pe antrenament.

În primul episod, am scris despre cum s-a format una dintre marile echipe naționale ale României, iar în acest material, vom pătrunde mai adânc, încercând să înțelegem mentalitatea pe care o aveau componenții lotului pregătit de Octavian Șerban.

Horia Păun: Au fost niște ani buni, a fost un colectiv cu aceiași antrenori. În jurul naționalei, de când am ajuns eu la echipă prin '86, '87, erau domnul Octavian Șerban, domnul Danețiu, profesorul Ioan Valerian, profesorul Liviu Călin și domnul Dan Berceanu, care era din partea Federației Române de Baschet. Am avut o șansă mare, a fost o echipă unită, eram prieteni în afară, dar ne înțelegeam foarte bine pe teren și ne ajutam, lucru ce a contat foarte mult. Eram o echipă înaltă, cred că Marcel era cel mai mic, să fi fost sub 1m90. În rest, toți erau peste 1m90. Cam asta ar fi istoria.

Octavian Șerban: Pivoți de bază erau Ghiță Mureșan și Titi Popa. Fundași au fost Toni Alexe, Marcel Țenter, Alecu, dar și de la Timișoara un băiat, și de la mine încă unul, Chiș. Chiș și Popa Daniel erau mai tineri așa că jucau în pregătire, unde aveam 14-16 jucători. Mai era Tordai care era un jucător foarte bun de doi metri, doi metri și ceva. Am avut o echipă foarte bună și jucam întotdeauna cu doi fundași, un fundaș ofensiv și unul defensiv, adică un conducător de joc. Făceam 1-2-2, 1-1-3 și în stilul acesta jucam. Schimbam în funcție de echipele pe care le întâlneam. De fiecare dată, înainte de fiecare meci, studiam adversarul, puneam pe casetă și le arătam jucătorilor. Așa am ajuns să putem face o treabă foarte, foarte bună.

Ghiță Mureșan: Am avut în echipă jucători care au fost profesioniști în Europa după aceea. A mai fost și Horia Păun, care acum este președintele Federației. El era un jucător extrem de bine pus la punct, foarte bine antrenat de către club. Era jucătorul care trăgea echipa de club după el, era liderul echipei. Mergea cu echipa în campionatul românesc în toate playoff-urile și toate finalele. A fost un nucleu, a fost o generație talentată.

Horia Păun: Aveam turnee pe perioada verii, sub egida Cupei Prieteniei. Mergeam în diverse capitale unde întâlneam naționalele acelor țări. Aveam cantonamente, ne pregăteam la cluburi, jucam la juniori, unii în Divizia B sau chiar în Divizia A. Cam așa s-a închegat toată această echipă. La deplasările mai lungi, în RDG, în Polonia, mergeam cu avionul. Dar, în Bulgaria mergeam cu autobuzul. Îmi aduc aminte că am fost la Budapesta și am mers cu trenul. Nimic deosebit față de ce se întâmplă acum. Nu pot să povestesc acum o chestie de-asta atât de romantică, să vă povestesc, cum citeam zilele trecute, că în anii '50 echipa feminină mergea la meciuri cu camionul.

Octavian Șerban: Apropo de Ghiță Mureșan, el a fost feblețea mea. Eu, fiind la Mediaș, jucam foarte des cu Clujul în campionatele naționale și am fost adversari direcți. Mie mi-a plăcut întotdeauna de Ghiță, de când a început până la final. Eu la lotul național am lucrat 4-6 ani cu Ghiță Mureșan. Am fost îndrăgostit de el pentru că era un om căruia îi plăcea să muncească. Nu fușerea, nu dădea peste cap, ci făcea ce îi era spus. Insistam foarte mult la procedeele de semi-cârlig, dreapta și stânga, și aruncare de sus. Întotdeauna, înainte de meciuri, repetam cu Ghiță Mureșan, eu eram cel care îi dădeam pasele și repetam procedeele pe care le avea el ca pivot.

Eu am avut întotdeauna respect față de jucători pentru că aceștia au muncit. Făceam două antrenamente pe zi, foarte puternice, și jucătorii aveau foarte puțin timp de odihnă. Era mai puțină libertate de a merge în oraș. Munceau extraordinar.

Sentimentul de respect nu era doar dinspre antrenor spre jucători, ci și invers. Un moment care ilustrează foarte bine acest lucru a avut loc pe la jumătatea anilor '90. Ghiță Mureșan fusese selectat în NBA și într-una din revenirile în țară, a adus cu el patru inele basculante. Două le-a dăruit echipei de la Cluj și două i le-a făcut cadou antrenorului Octavian Șerban.

Costel Ștefan: Pentru mine, baschetul a fost ceva foarte important. Deci eu trăiam pentru baschet. Practic, nu făceam altceva. Doar mă antrenam, mă odihneam, mâncam și jucam baschet. Acesta a fost și felul meu de a fi. Eu nu eram așa de mult cu distracțiile și cu chestiile astea. Baschetul era și hobby, și meserie, și distracție. De-asta eu am și suferit mult când a trebuit să-l las. După aceea, nu m-am mai uitat nici la televizor la baschet. Apoi, când a început băiatul meu mai mare, am început să retrăiesc, la o scară mai mică, baschetul. Poate a fost și viața. A trebuit să plec de-acolo, să las baschetul și a trebuit să încep să fac altceva. Deci nu am putut să mă dedic într-un fel sau altul baschetului.

Marcel Țenter: Noi nu aveam noțiunea de vacanță. Pentru noi, vacanța era de maxim două zile. Atât aveam vara vacanță între două cantonamente. Nimic altceva. În rest, erau doar turnee și pregătire. Sigur, ne plăcea foarte mult ceea ce făceam. Antrenorii ne capacitau mereu. Eram tot timpul în priză. Nu aveai când și cum să te relaxezi, adică să o iei mai încet. Concurența era foarte mare. Dar, bineînțeles, în primul rând era plăcerea de a juca și plăcerea de a face ceva, de a avea o finalitate, un rezultat pentru toată munca aceea. Mai ales că toți simțeam că avem un potențial foarte mare și că am putea realiza ceva. Dar, bineînțeles, până nu treci prin focurile turneelor și a jocurilor puternice, nu îți dai seama exact. Toți membrii loturilor din acea perioadă cu siguranță erau mânați, în primul rând, de pasiune – pasiunea pentru joc, pentru baschet și pasiunea de a face ceva.

Dacă vine vorba despre mine, eu mi-am asumat întotdeauna faptul că, indiferent de ceea ce fac eu sau ce se întâmplă din punct de vedere individual, eu am să fac totul ca echipa sau oamenii din jurul meu să fie mai buni. Acesta a fost principiul care m-a ghidat mereu. Indiferent de ce fac eu, important e ca cei din jurul meu, oamenii cu care lucrez să fie un pic mai buni datorită muncii mele.

Costel Ștefan: Eu cred că era diferit, aveam o altă mentalitate. În timpurile acelea nici nu existau așa de multe lucruri care să te atragă. Nu erau ca acum, atâtea posibilități să îți cumperi jocuri sau să poți să îți faci vacanțe. Ne mulțumeam cu ce aveam, cu baschetul. De exemplu, după ce am ieșit locul patru la Europene, am fost la Mondial în anul următor. Acolo era o comunitate română și ne-a propus să rămânem acolo că ne găseau echipe de lucru și de-astea. Niciunul nu a rămas. Deci eram toți foarte mândri de rezultatele pe care le obținusem. Și nu era pentru bani fiindcă banii pe care îi câștigam noi atunci erau o mizerie în comparație cu ce câștigau celelalte echipe. De exemplu, la Europene, noi aveam o diurnă de 150 dolari și Spania venea cu 5000 de dolari. Deci nu era pentru bani. Alta era realitatea, altfel gândeam, altfel eram educați și de-acasă, și de la școală, și peste tot. După eu cred că s-a schimbat asta în democrație. Eu nu zic că nu e bine, dar eu cred că au atras chestii negative. Atunci nu aveai multe distracții și pentru un copil să facă sport era o mândrie.

Eu am început baschetul la Galați și mi-au dat treninguri de la CSS 1 Galați. Pentru mine, erau ceva extraordinar. Deci era ca și cum acum i-ai cumpăra un PlayStation unui copil. Erau chestii diferite, nu aveai atât de multe lucruri de unde să alegi. Te mulțumeai cu ce era sportul. În viața mea eu a și trebuit să aleg. Aveam de ales: ori trebuia să stau să muncesc în șantierul naval din Galați, eu fiind mecanic constructor de bărci, ori puteam să aleg baschetul. Am zis: eu prefer să mor pe terenul de baschet în loc să stau pe schelă, la zece metri înălțime, la minus douăzeci de grade, cu polizorul în mână.

Marcel Țenter: Nu era o mândrie mai mare, nu exista ceva mai important decât asta. Noi ne-am pus deoparte absolut tot din viață, pregătirea, educația, familia, absolut tot. Părinții pe noi ne vedeau cam doar în poze. Eu sunt născut în Satu Mare și acolo îmi erau părinții și cred că ajungeam acolo de maxim două ori pe an. Dorința asta de a juca pentru naționala României și mândria de a fi selectat în lotul național erau imense. Vă spun sincer, și astăzi de câte ori sunt în teren și ascult imnul mă cuprind niște emoții incredibile și nu sunt comparabile cu nimic altceva. Vin tocmai din tinerețea mea când am ascultat prima oară imnul în teren și am fost efectiv copleșit de importanța momentului. Acest sentiment nu m-a părăsit niciodată. Și acum simt exact același lucru în momentul în care ascult din teren imnul. Sunt emoționat, sunt foarte încărcat.

Ghiță Mureșan: Într-adevăr, era important baschetul. Noi ne simteam importanți că suntem echipa României. Era ceva extraordinar. Pe lângă asta, aveam ocazia atunci să ieșim în străinătate și pentru că ieșeam în străinătate, voiam să demonstrăm că suntem buni, nu doar că suntem acolo pentru că reprezentăm România. Voiam să demonstrăm că suntem de fapt foarte buni.

Știi ce e greu? E greu ce nu îți place. Aia e foarte greu. Dacă îți place, e extrem de ușor. Dacă îți place, poți să joci și patru meciuri pe zi. Dacă nu îți place, nu poți să joci nici la a treia zi un meci. Meciurile nu sunt pentru toată lumea, nu sunt pentru cei care obosesc, nu sunt pentru cei cărora le e greu. Nu sunt pentru ăia. Meciurile sunt pentru aceia cărora le place, care nu obosesc în timpul meciului. Chiar dacă este extenuat corpul, el nu obosește, pentru el nu este greu. Pentru el, aia e cea mai mare plăcere.

În anul 1990, cu doar câteva luni înaintea Campionatului European, insula Creta a găzduit preliminariile turneului continental. România a avut o prestație foarte bună în Grecia, iar aceasta le-a oferit extrem de multă încredere înainte de confruntările cu cele mai importante selecționate europene.

Horia Păun: Așteptările erau destul de mari pentru că noi jucasem cu echipele din blocul comunist. Bătusem Uniunea Sovietică, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG-ul, Ungaria. Cu țările acestea ne confruntam frecvent și, practic, prima evaluare reală am avut-o la calificările acestui Campionat European, care au fost undeva în primăvara anului 1990. Am avut un turneu de calificare în Grecia, la Heraklion, în insula Creta. Atunci țin minte că am fost într-o grupă cu Bulgaria, Israel și Grecia. Așa a pornit istoria și am ajuns la Campionatul European din vara anului '90, în Olanda, la Emmen și după aceea la Groningen. Cu această calificare în care am trecut de Israel, Grecia și Bulgaria, care era un client mai vechi al nostru. Le tot încurcam pe acele generații pe unde le prindeam. Cu grecii nu ne prea întâlneam, ei mai veneau la balcaniade. Dar cu Israelul nu ne întâlnisem niciodată. Ne-am calificat la Campionatul European în formula de doisprezece echipe la turneul final.

Ghiță Mureșan: Aia a fost atunci. Ce a fost a trecut. Au rămas doar niște amintiri foarte frumoase și de la Campionatul European, și de la Campionatul Mondial, și de la calificările pentru Campionatul European, care au fost în insula Creta, din Grecia. Acolo am jucat foarte, foarte bine. Atunci băteam pe toată lumea.

Marcel Țenter: Știți cum e, totul începe cu turneele amicale. Acolo vezi prima oară unde te afli ca valoare, ce poți să faci sau care sunt punctele tale forte și care sunt punctele tale pe care trebuie să le îmbunătățești. Îmi aduc aminte că primul lucru care ne-a izbit așa pe toți și care ne-a dat de gândit a fost faptul că, fiind la un turneu în Grecia, am reușit să batem Grecia la vreo 15-20 de puncte. Acela a fost primul moment în care ne-am uitat așa în vestiar și am zis cu toții: Mă, putem face lucruri, putem face ceva special. De-acolo încolo, de la turneu la turneu ne-a crescut încrederea în noi. Sigur, încrederea vine din rezultatele pe care reușești să le ai, din succesul pe care îl ai. Așa că ne-am dus la Campionatul European din Emmen pregătiți psihic. Ne-am dus acolo nu să participăm, să fim acolo, ci să ne batem cu toată lumea deși am avut o grupă extrem de grea.

Costel Ștefan: Pentru noi, fiecare deplasare era ca o vizită la muzeu. Imaginează-ți ca și cum ai fi la muzeul de istorie sau ca și cum vedeai chestii noi. Nu eram obișnuiți. Magazinele erau diferite, puteai să cumperi, era curățenie, era organizat pe străzi. Nu erau casele cu garduri, era mult spațiu verde. Era diferit. Nouă ni s-au întâmplat multe chestii comice. Odată, când am ajuns prima oară în Grecia și mergeam cu autocarul, am văzut pe margine că erau mulți portocali. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la hotel, ne-am cazat, am luat fiecare sacoșa și ne-am dus să adunăm portocale. Nu erau bune, fiindcă nu erau altoite. Noi ne-am dus „ca românul”, cum se spune. Eram cum eram, veneam de unde veneam și asta era. De fiecare dată când ieșeam, pentru noi era ceva nou, ceva extraordinar. De-asta poate ne și aducem aminte ce-am văzut și pe unde am fost.

În următoarea parte a seriei, accentul va fi pus pe Campionatul European din 1990 și vom afla detalii despre semifinala pierdută dramatic cu URSS, dar și despre ce făceau jucătorii naționalei în timpul liber pe care îl aveau în Olanda.

Mai citiți și:

Episodul 1. Cum s-a format echipa care a terminat pe locul 4 la Europeanul U18 din 1990

Episodul 3. România, la un pas de calificarea în finala Campionatului European din 1990

Episodul 4. Campionatul Mondial din 1991, o experiență de neuitat pentru jucătorii României

*foto: facebook – Laszlo Alexandru, mirceahodarnau.ro, captură foto - FRBTV

5 comentarii la aceasta stire:
  • uplifter :

    Ii recunoașteți?
    Care se baga cu mine la ghicit jucătorii?
    Sa încerc, deși e greu, poate ne confirma sau infirma TB.
    Deci Tenter ar fi cel cu prosopul portocaliu după gat, C Ștefan poate este cel în trening, în mijloc, langa nr 9 (pe care nu-l cunosc), Titi Popa este cel din rândul cel mai de sus, primul din dreapta, în trening, creț, brunet, Tordai (să-l ierte Dzeu) este nr 10, Alecu nr 4, iar nr 11 sa fie Toni Alexe (Dzeu să-l ierte și pe el)?

    cu 3 ani în urmă (04.07.2020) Raspunde
  • U BT Cluj-Napoca Acs Titi :

    Mă bag și eu
    Nr. 9 -Horea Păun, cel mai înalt la mijloc Titi Popa, primul din stînga Bubu Roschnavsky, lîngă Mihai Coruia. Nr. 4 juca la Sibiu îmi scapă numele.

    cu 3 ani în urmă (04.07.2020)
    • U BT Cluj-Napoca TitiAcs:

      Erată
      Lîngă Bubu pare să fie Mihai Corui, Nr. 4 Alecu.

      cu 3 ani în urmă (04.07.2020)
    • U BT Cluj-Napoca TitiAcs:

      Nu sunt sigur
      dar lîngă Horea Păun, în trening pare să fie Ovidiu Scobai.

      cu 3 ani în urmă (04.07.2020)
    Raspunde
  • U BT Cluj-Napoca Acs Titi :

    Și
    In dreapta Danețiu, în tricou galben arbitrul Oprea "tractorul", lîngă prof. Șerban și în alb un cadru didactic de la UBB CLUJ. Nu-l recunosc pe cel fără tricou.

    cu 3 ani în urmă (04.07.2020) Raspunde

Daca nu aveţi cont puteţi să accesaţi crearea unui cont nou.

Este interzisă folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoană, autor, articol, afişarea de anunţuri publicitare, jigniri, trivialităţi, injurii aduse celorlalţi cititori sau autori ai altor comentarii. Ne rezervăm dreptul de a cenzura și şterge integral cometarii și interzicerea dreptului de a posta pe site, prin banarea / blocarea IP-ului dvs. BASCHET.RO nu răspunde pentru conţinutul postat de utilizatori în rubrica de comentarii, această responsabilitate revenind integral autorului comentariului.

După ce au fost postate, comentariile nu mai pot fi șterse sau modificate de către autorii acestora!