După înfrângerea cu Uniunea Sovietică din semifinalele Campionatului European, componenții naționalei României au simțit că au dat cu piciorul unei șanse uriașe. Prin urmare, clasarea pe o poziție cât mai bună la Campionatul Mondial din 1991 a devenit principalul obiectiv al tricolorilor.

Sub îndrumarea antrenorului Octavian Șerban, Ghiță Mureșan & Co. au luat-o de la capăt și au reînceput munca la antrenamente, care le-a adus atâtea satisfacții în Olanda. O parte a pregătirii pentru Mondial a constat într-un turneu organizat în Sicilia, iar România a avut câteva adversare foarte solide.

Octavian Șerban: În '91, am avut o pregătire foarte bună fiindcă am avut un turneu în Italia, în Sicilia. Am avut un sponsor foarte bun, Tutti Fresh. Era un italian care avea relații cu federația noastră și am stat mai mult de o săptămână în Sicilia, la Catania. Acolo am participat la un turneu cu echipe foarte puternice: Italia, Cehia, Belgia și România. Noi jucam întotdeauna în alt oraș. O echipă din Italia de Divizia B, Cehia cu prima reprezentativă, Belgia și noi. Au primit și ceva stimulente băieții și s-au comportat foarte bine. Am și avut jucători buni. Cei care au vrut să facă performanță, au și făcut.

Ghiță Mureșan: Am jucat cu echipa națională a Belgiei înainte de Mondial. Am jucat un turneu în Sicilia și cred că am stat vreo două săptămâni acolo, poate mai puțin sau mai mult. Aproape în fiecare zi jucam un meci de baschet. Cred că turneul acela ne-a dat extrem de multă încredere în noi. Era echipa Belgiei de seniori și când i-am văzut, ne-am uitat la ei și am zis „wow, ce buni îs ăștia”. Dar am intrat în teren și, după meci, ei au spus de noi că ce buni suntem.

Baschetul în perioada aceea nu era așa de popular în Europa sau în lume. Nu știu cât a fost de văzut sau de mediatizat. Nu era ca în zilele noastre. Dar noi atunci am demonstrat că se poate. Prin muncă, prin seriozitate, prin dăruire se poate. Acum îți spun încă o chestie. În România nu aveam așa de bune condiții. De aceea, poate că turneul din Sicilia ne-a ajutat foarte mult să devenim mai buni fiindcă am avut niște condiții foarte bune acolo. Nu știu cine l-a sponsorizat dar acela a fost un turneu de pregătire cu meciuri de care noi aveam foarte mare nevoie. Noi nu aveam multă experiență pentru că, la noi, cluburile erau mici. Puteai să fii cel mai bun jucător din echipă dar tot nu aveai așa mare experiență.

Marcel Țenter: Eram într-o perioadă de pregătire în Sicilia și echipa Cehiei de seniori se pregătea pentru finala Campionatului European. Era un turneu organizat acolo în Italia, iar ei erau în pregătiri în Sicilia. Noi fiind acolo, am jucat un meci de pregătire cu ei. Noi eram la tineret și Cehia, la vremea aceea, era printre primele șase în Europa. Vreau să spun că am terminat meciul în prelungiri, ne-au bătut cu două puncte, însă noi eram pe podea efectiv luptându-ne cu noi înșine. Deci nu am cedat niciun pic, niciun milimetru, chiar dacă noi eram outsideri, tineri și nimeni nu prea auzise de noi. Desigur, aveam niște rezultate la juniori, dar la seniori e totul altceva. Ce vreau să spun e că noi am avut potențialul de a juca cu oricine la ora aceea. Ca dovadă, și la echipele de club, la Cluj mai apoi, fără niciun jucător străin noi am reușit să batem echipe mari din Europa. Acest lucru te face să te gândești cum arată baschetul nostru de azi, cum era atunci și ce puteam să facem atunci doar cu jucători români și ce putem să facem astăzi doar cu jucători români. E o temă de meditație cu siguranță.

Campionatul Mondial din Canada a început în 26 iulie 1991, de ziua lui Marcel Țenter, însă România a debutat în turneu de-abia în 27 iulie. Selecționata țării noastre a învins-o pe China (92-82), a trecut de Australia (75-58), dar a pierdut cu Argentina (76-63).

Datorită acestor rezultate, România s-a calificat în faza a doua a grupelor, unde a adunat o victorie (84-75 vs. Spania) și două înfrângeri (89-96 vs. Italia și 59-81 vs. Iugoslavia). Drept urmare, elevii lui Octavian Șerban au ajuns în lupta pentru locurile 5-8. Tinerii baschetbaliști români au câștigat cu Brazilia (104-77) și cu Spania (110-96), terminând Campionatul Mondial pe poziția a 5-a.

Octavian Șerban: A fost prima participare la un Campionat Mondial cu echipa României. Defapt, era un campionat mondial de tineret că așa s-a numit. S-a desfășurat în Canada, la Edmonton. Am stat acolo aproape două săptămâni. La americani era perioada de vară, toți din NBA, din NCAA veneau să racoleze jucători. Așa au fost racolați mai mulți jucători de la noi în NCAA.

Ghiță Mureșan: Acum vreo doi ani de zile l-am întâlnit pe antrenorul care a pregătit echipa Australiei când am jucat în Canada. A venit la mine și a zis: „George, eu sunt antrenorul care am antrenat împotriva ta echipa Australiei”. Mi-am adus aminte perfect de el. Zice: „George, ne-ai distrus în meciul ăla”. Într-adevăr, jucasem foarte bine în meciul ăla (n.r. a dat 33 de puncte), n-au putut să mă țină. „N-am avut niciun răspuns pentru tine”.

Marcel Țenter: Campionatul Mondial din Edmonton, Canada, a fost foarte frumos organizat. Eram cazați într-un campus universitar cu toții și erau niște cămine mari, iar fiecare era ocupat de câte o echipă. Bineînțeles, acolo era și echipa Statelor Unite, cu vedetele lor, echipa Italiei, care la vremea aceea era dominantă, prin urmare a și câștigat Campionatul Mondial atunci în prelungiri, cu Statele Unite, Argentina, o echipă extraordinar de bună și care, datorită nouă, s-a calificat în semifinale. Datorită acestui fapt, au venit cu tot echipamentul pe care îl aveau ei și ni l-au dat nouă. Nu mai rețin exact pe cine am bătut, acolo nu am reușit să ne calificăm în primele patru fiindcă ne-a bătut Iugoslavia. Am reușit doar să jucăm în 5-8 unde am câștigat cele două meciuri și am luat locul cinci. Dar îmi aduc aminte cât de recunoscători erau argentinienii care au venit cu o tonă de echipamente, Topa, n-am să uit niciodată. La noi nu prea erau echipamente, sunt foarte multe povești pe tema asta. Ni le-au donat pe toate și apoi aveam schimburi cu americanii pentru echipamente. Au fost niște momente incredibile și mă fac să zâmbesc acum, rememorând tot ce s-a întâmplat. În orice caz, am revenit din Canada cu o geantă imensă de echipament care, pentru mine, era senzațională și cu amintiri mortale de la un Campionat Mondial.

Să joci un Campionat Mondial este ceva de neimaginat. Toată lumea te privește și, ca urmare, minimum patru dintre noi, știu eu, am avut oferte clare la colegii foarte importante din America. Eu, de exemplu, am avut și de la University of North Carolina, care este colegiul lui Michael Jordan. Nu știu cât de mult realizam noi la ora aia ce ni se întâmpla. Inclusiv am primit ofertă toată echipa să rămânem în Canada. Deci ne ofereau tot doar să rămânem toți acolo, să jucăm, să stăm acolo. Bineînțeles, ne-am uitat pe hartă unde era Canada și unde eram noi și am zis: Ok, mergem acasă. N-a rămas nimeni.

Ghiță Mureșan: Nu pot să spun că eram emoționați, dar era o oarecare emoție a meciului, de a merge la meci, de a câștiga. Era o energie pozitivă, care se ridica mai sus, cu cât te apropiai de meci. Îmi aduc aminte când eram în Canada, la Campionatul Mondial. Eram coleg de cameră cu Toni Alexe și, efectiv, fiecare dintre noi voia să devină cât mai bun, să muncească, să joace cât mai bine. Mergeam de la meci la hotelul unde stăteam și mâncam, încercam să ne relaxăm, să ne facem masaj, să ne odihnim corpul. Energia meciului era așa de mare încât nu puteai să te odihnești prea bine. După un meci, aveai energie, nu puteai să mergi direct să te culci. Eram și bucuroși că băteam echipe mari, echipe pe care nu le mai întâlnisem niciodată până atunci.

Acolo, la Mondial, au fost toți scouterii din Europa și din America. Și din colegiu, și din NBA. Sincer, nu am băgat așa de tare chestia asta în seamă. Știu că după turneul mondial am dat un interviu la un ziar, cred că ceva ziar canadian, și translatorul era doctorul echipei. Ziaristul zice: „Ai jucat foarte bine aici. La cum ai jucat aici, vei evolua 100% la nivel profesionist în Europa, poate chiar în NBA”. Doctorul, care era de la Cluj, zice: „Eu nu pot să traduc așa ceva”. Știi cum era atunci, nimeni nu voia ca eu să plec de la Cluj. Așa că a încheiat el interviul. Dar destinele cum sunt așa sunt.

Octavian Șerban: În momentul în care am ajuns în România, Federația ne-a recompensat pentru rezultatul ăsta bun cu o sumă modică de 5000 de lei. Atunci 5000 de lei erau aproape nimic și ne-au dat un rând de echipament, niște sacoșe Nike și treninguri. Aceasta a fost toată premierea. Pe când, echipa Spaniei, care s-a situat în spatele nostru, a primit 5000 de dolari. Alta era suma respectivă. Dar, noi n-am făcut pentru bani, ci pentru prestigiul României și pentru baschetul românesc.

A fost generația cea mai bună a noastră. Îmi pare rău că din acești jucători s-au remarcat puțini. Ghiță Mureșan, căruia i-a plăcut munca foarte mult, și au mai fost încă vreo patru care au fost primiți în NCAA, dar n-au rămas pentru că nu au făcut față.

Lotul României la Campionatul Mondial a fost următorul: Alexandru Bicov, Costel Ștefan, Cornel Alecu, Constantin Palîi, Marcel Țenter, Horia Păun, Constantin Mircea, Antonio Alexe, Elemer Tordai, Bruno Roschnafsky, Ovidiu Scobai și Ghiță Mureșan.

Dintre aceștia, o parte au ajuns să evolueze mai târziu în străinătate. Așadar, putem spune că acest aspect a fost unul dintre efectele rezultatelor excelente obținute de România la European și Mondial. Totuși, am fost curioși să aflăm și părerea personalităților care au avut un rol principal în acea perioadă așa că i-am rugat să ne spună care a fost impactul pe care prestațiile naționalei l-au avut asupra baschetului românesc.

Octavian Șerban: A avut un impact major în dezvoltarea baschetului românesc datorită faptului că s-a trecut la ce s-a trecut după revoluție. Echipele au început să sufere din cauza fondurilor financiare, n-au mai avut resurse și atunci s-a dat drumul la jucătorii noștri care au fost buni și s-au remarcat. Ei au început să plece dincolo și când au venit, s-a drumul la jucătorii străini și atunci jucătorii români au fost puțin marginalizați. Dar, cei care au trebuit să se realizeze, s-au realizat. Ghiță Mureșan, Titi Popa, care a jucat în Israel, Bubu Roschnafsky în Germania. Jucători deosebiți.

Costel Ștefan: Eu cred că lumea a uitat foarte repede de aceste rezultate. Părerea mea. Acuma nu știu ce pot să gândească ceilalți. Poate că unii au început să se apropie mai mult de baschet, să se intereseze. Dar nu cred că a impactat foarte mult. S-a încercat foarte mult să se păstreze echipa, să se crească pe această fundație. Nu am înțeles de ce nu s-au mai obținut astfel de rezultate. Dacă stai să te gândești, se știe de ce nu s-a mai ajuns la jucători de o așa valoare pentru a forma echipa națională. S-a pierdut tot de jos, de la școlile de baschet care erau foarte multe în orașe. Peste tot unde te duceai erau o grămadă. Toate acestea au dispărut și atunci nu au mai avut de unde să crească, de unde să apară noi talente, să apară alți copii. Acolo la Școala Sportivă putea să se ducă și unul sărac, și unul bogat. Nu trebuia să plătești nimic. Erau condițiile care erau, dar orice copil își putea permite să facă un sport de performanță. Asta a dispărut cu timpul. Și aici în Spania e tot la fel. Nimic nu e gratis. Și dacă face baschet la școala unde învață tot trebuie să plătească. Ăsta a fost un factor care a afectat mult tot sportul românesc.

Marcel Țenter: Sigur că a avut un impact, însă problema a fost timing-ul. Noi veneam dintr-un sistem, practic, construit înainte de Revoluție. Toate aceste rezultate au fost obținute imediat după Revoluție, când totul s-a schimbat la nivel de școli sportive. Școlile sportive de atunci, cluburile sportive școlare erau foarte bine organizate, aveau antrenori extraordinar de buni, selecțiile erau făcute doar pe criterii valorice. Deci nu exista niciun jucător în țară care să ajungă la un club sportiv școlar fără merit. Tot ce se întâmpla la nivel de baschet până în 89' era făcut pe criterii de valoare. După aceea, a început business-ul în baschet, au înțeles unii oameni că se pot face bani pentru că e un nou sistem la care trebuie să te adaptezi și să găsești soluții. A urmat un vid de vreo zece ani în care nu s-a mai lucrat absolut nimic pe aceste criterii care înainte erau indiscutabil prioritare. Sigur că rezultatele noastre au fost extraordinare însă au picat prost din punct de vedere al timing-ului. Sportul de masă este bun, trebuie să existe și trebuie să fie la un nivel mare, însă trebuie să existe și segmentul acela în care ne concentrăm doar pe tinerii talentați și doar pe cei care pot să facă sport de performanță. Segmentului acela trebuie să îi acordăm prioritate și trebuie să dăm tot ce avem mai bun pentru el astfel încât să crească următoarea generație. Ei, din păcate, aici a fost problema, noi n-am mai făcut acest lucru, la nivel național, și, sigur, rezultatele noastre au avut impact temporar, dar n-au avut impact pe termen lung.

Bruno Roschnafsky: Cu siguranță. Au rămas în istoria baschetului. Însă, nu aveau foarte mulți posibilitatea să te urmărească, nu erau transmisii, sistemul nu era așa de bine pus la punct. Dacă ar fi fost, ar fi ajutat și mai mult și ne-ar fi cunoscut o țară întreagă. În orice caz, tot timpul se va menționa că a fost cândva și naționala României de juniori în prima grupă valorică sus, în vârf. Putem zice totuși că au fost niște performanțe mari. Sunt niște performanțe pe care nu știu dacă apucai să le gândești, dar e o realizare mare.

Drept dovadă, de-acolo am plecat în alte țări eu, Ghiță, Marcel și cine a mai fost pe-acolo, Toni. Ne-au văzut cât ne-au văzut dar revin, dacă eram în America probabil eram toți în NBA. Am avut experiența de a merge la Ghiță în NBA și să ne antrenăm toată vara acolo. Mi-am dat seama că, de fapt, nu există nicio diferență între noi. Din contră, poate față de unii care câștigau câte cinci milioane pe an, eram net peste. Dacă ai văzut serialul cu Jordan, apare acolo povestea lui Toni Kukoc. El era foarte mare în Europa, dar în NBA nu îl știa nimeni. Pe vremea lui Ghiță, erau cinci extra-americani în NBA. Nu erau ca acuma nu știu câți francezi, nemți și alte nații.

Amintiri plăcute. O echipă bună din care, din păcate, unii nu mai sunt printre noi de tineri ceea ce nu e o plăcere. Sportul cere și foarte multe sacrificii. Noi suntem dintre aceia pe care nu îi ia nimeni în considerare. Unii ies la pensie la 45, 50 de ani, noi, sportivii, nu. Noi, după ce terminăm cu sportul, mai avem treizeci de ani de muncă. Nu toată lumea poate sau vrea să fie antrenor. Fiecare ce a reușit să mai învețe pe lângă. În viață nu poți să trăiești din amintiri. E bine din când în când câte un reportaj dar, din păcate, cu acela nu îți plătești facturi, nu mănânci.

Ghiță Mureșan: Secretul a fost că am avut jucători talentați, jucători muncitori, jucători serioși și antrenori care au știut să folosească fiecare jucător după valoarea lui și să îl pună în valoare pe fiecare. Am avut un nucleu foarte bun de jucători și antrenori. Antrenorii au știut cum să îi pună pe jucători în valoare și aceștia au vrut să fie antrenați, au vrut să muncească. Toate s-au întâmplat perfect, s-au potrivit ca o mănușă. A fost un chemistry foarte, foarte bun.

Marcel Țenter: Desigur, a trecut foarte multă vreme de la momentul ăla. Am doar amintiri plăcute, în special de la marile competiții și, totodată, îmi aduc aminte de munca pe care am depus-o cu toții. Ceva de neimaginat în zilele de azi. Cantonamentele pe care le-am avut înaintea turneelor finale – lucruri care îți rămân în memorie și, când vezi în ziua de astăzi câte probleme de ordin psihic au unii jucători, nu poți decât să te întrebi cum de ai rezistat psihic la ce s-a întâmplat atunci. Până la urmă, dacă tot stai și analizezi, te gândești că doar datorită acelei cantități imense de muncă, de efort și de sudoare am reușit să facem ceea ce am reușit. Pentru că până la urmă au fost niște rezultate impresionante, împotriva unor echipe extraordinar de puternice și, desigur, suntem foarte mândri de ceea ce am făcut.

Acest episod încheie seria de materiale prin care am încercat să ne amintim de două dintre cele mai mari performanțe obținute de vreo reprezentantă a baschetului românesc. Cu această ocazie, dorim să păstrăm vie amintirea celor trei foști baschetbaliști care nu mai sunt printre noi: Toni Alexe, Elemer Tordai și Constantin Palîi.

În același timp, o amintire este cu atât mai relevantă, cu cât are potențialul de a ne învăța ceva. Marcel Țenter ne-a spus ce a învățat în perioada petrecută la lotul național și cred că lecțiile pe care le-a asimilat pot fi aplicate în orice domeniu de activitate.

„Am învățat că nu poți obține nimic, nici în viață, nici în sport, dacă nu te sacrifici pentru acel scop, pentru acel obiectiv pe care ți-l propui, că nu poți face nimic fără pasiune maximă, că îți trebuie un anumit dram de nebunie pentru a face aceste lucruri pentru că altfel n-ai cum să le faci fiindcă există un instinct de supraviețuire care te oprește din a face anumite lucruri, că trebuie să ai oamenii potriviți în jurul tău, deci mediul în care lucrezi trebuie să fie unul potrivit și că trebuie să ai susținerea celor ce se ocupă de organizarea lucrurilor în care ești implicat, că trebuie să fii statornic și să crezi mereu în ceea ce ți-ai propus. Niște lecții de viață foarte bune așa ca și conținut pe care le-am primit și le-am învățat, însă au fost obținute cu un volum de muncă enorm de mare și cu sacrificii duse la extrem. Astea sunt lucrurile care mi-au rămas și pe care le prețuiesc foarte mult. Încă o dată vreau să le mulțumesc celor care au contribuit la construcția mea ca om, în primul rând, și ca jucător. Nu pot decât să îmi doresc ca tinerii noștri de astăzi să înțeleagă lucrurile acestea pe care încercăm noi să le dăm mai departe așa cum sunt ele și să ne facă mândri în viitor. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba.”

Mai citiți și:

Episodul 1. Cum s-a format echipa care a terminat pe locul 4 la Europeanul U18 din 1990

Episodul 2. Baschetul, o pasiune și un refugiu pentru jucătorii naționalei de tineret din anii '90

Episodul 3. România, la un pas de calificarea în finala Campionatului European din 1990

*foto: Libertatea, Valentin Todea/Baschet.ro