Campionatul European din 1990 a fost organizat la Emmen și Groningen, în Olanda. România a făcut parte din grupa B, alături de Spania, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia și Germania. În ciuda adversarelor extrem de puternice, tricolorii aveau un obiectiv foarte clar – calificarea la Campionatul Mondial.

În primele două episoade ale acestei serii, cititorii au făcut cunoștință sau și-au amintit de echipa de tineret a României de la începutul ultimului deceniu al secolului trecut. Treptat, ne-am uitat la felul în care s-a format acea trupă și, apoi, am privit la mentalitatea pe care acea generație o avea.

Pasiunea pentru baschet și munca depusă sunt doi dintre factorii care au făcut ca România să fie una dintre surprizele plăcute ale Campionatului European. Surpriză pentru noi, fiindcă, în urma discuțiilor cu o parte dintre protagoniști, am ajuns la concluzia că jucătorii aveau o încredere foarte mare în potențialul lor și credeau că sunt în stare de a obține un rezultat excelent.

Costel Ștefan: Normal noi ne-am dus acolo să ne calificăm. Ideea era să ieșim între primele cinci pentru a ne califica la Mondial. Voiam să terminăm cât se poate de sus. Cel puțin eu asta aveam în cap: calificarea la Mondial.

Bruno Roschnafsky: Nu ne-am luat după nicio așteptare, nu ne-am făcut planuri. Nu dovedisem nimic înainte ca să putem să ne facem niște planuri, niște cote. Dacă am mai fi fost de câteva ori înainte, am fi putut zice: suntem de nivel 7, 8, 9, 10. Dar așa, fiind primul turneu pentru noi, era mai complicat. Am intrat și am jucat cu fiecare. Îmi amintesc că nu se pregăteau meciurile cum se pregătesc în mod normal. Nu aveai posibilitatea de a studia adversarul, de a vedea părțile lor bune sau rele. Cumva jucam din talent. Atâta tot. Nu eram neapărat pregătiți pentru echipa cealaltă. Probabil că nici ei nu erau pregătiți pentru noi și, într-adevăr, nu era nici ușor să joci contra noastră fiindcă aveam foarte multe arme. Eram foarte mulți jucători buni. Fiecare putea oricând să iasă în evidență și asta a ajutat mult. Dacă ai întotdeauna o echipă de cinci oameni periculoși pe teren contează. E greu să-i aperi pe toți.

Ghiță Mureșan: Îmi plăcea competiția mai mult decât orice. Mi-a plăcut competiția baschetului mai mult decât baschetul. Eu cred că asta am iubit cel mai mult. Datorită acestui lucru, pentru mine meciurile erau foarte ușoare. Eu nu oboseam la meciuri. Niciodată nu puteam să dorm imediat după meci. Adrenalina mă ținea treaz, nu puteam să mă pun în pat și să adorm imediat după meci. Când eram în turneu și jucam bine, voiam să joc și mai bine și era foarte greu să mă odihnesc noaptea. Aveam acea adrenalină care mă ținea treaz tot timpul. Când mergeam la meciuri și nivelul adrenalinei începea să crească, era cea mai mare plăcere. Era ca un fel de drog.

Bruno Roschnafsky: Oricum, erau jucători foarte buni la toate echipele atunci. Să ne gândim că erau selecționați din Ex-Iugoslavia, din Serbia, Croația, Macedonia și tot tacâmul. Cu Rusia era la fel. Nu erau șapte, opt țări diferite. Era o selecționată din toată Uniunea Sovietică de pe vremuri. După s-a împărțit în Lituania, Estonia, Letonia, Georgia, Moldova, Ucraina. Atunci era o singură țară și îi luau pe cei mai buni din toată țara. Am avut șansa în mână să câștigăm contra lor.

Horia Păun: Germania era considerată una dintre favorite. Nu știu dacă la competiția dinaintea acestui European nu fusese printre echipele clasate bine. I-am surprins, știu că aveau un jucător foarte puternic și ne-am temut foarte mult de el. Dar am câștigat. Chiar atunci aveau unul sau doi jucători care evoluau în campionatul universitar din State ceea ce pentru noi era „fata morgana”.

Iugoslavia avea o echipă foarte bună. Bodiroga, țin minte că era la început de carieră și nu a marcat, era o speranță și el. Mai erau Rebraca, Loncar și încă câțiva. Nume care au ajuns importante în Europa în anii '90.

Totuși, în timpul liber, elevii lui Octavian Șerban au reușit să se separe de baschet, una dintre activitățile principale fiind plimbatul cu bicicletele. Tinerii jucători români au rămas fascinați de Olanda și s-au bucurat pe deplin de libertate.

Costel Ștefan: Păcat că nu mai trăiește celălalt participant al faptei. Eram un prieten foarte bun cu Tordai, Dumnezeu să-l ierte. Ce făceam noi? Erau un fel de hoteluri, dar nu cu etaje, ci erau foarte mici. La recepție, țin minte și acum, era un coșuleț cu chei pentru biciclete. Afară era o parcare de biciclete și puteai să iei bicicleta și să te plimbi. Rupeam bicicletele. Ne urcam pe ele și ne duceam în satul următor, în împrejurimi. Faza comică a fost că făceam concurs pe pistele astea de biciclete speciale. Atâta am apăsat pe ghidonul ăla că mi-a ieșit plasticul. La capătul ghidonului era pus un plastic ca să te ții de el și eu tot pedalam, pedalam, pedalam. Mi-a ieșit plasticul după țeavă și roata bicicletei s-a dus în roata lui și eu am zburat de pe bicicletă drept în față. Mi-am făcut o super-julitură pe partea laterală a șoldului că mai am și acum în cap semnul. N-a știut nimeni. De rupt nu s-a rupt nimic. Îți dai seama, eram la 19 ani, eram tineri, eram pregătiți fizic și o căzătură de-astea era ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Acum cred că dacă aș cădea, m-aș rupe în bucăți.

Marcel Țenter: Toți ne-am dus. Noi stăteam la ceva hotel sau pensiune, nu mai rețin exact, într-un sat lângă Emmen. Toate satele acelea erau conectate cu drumuri pentru biciclete. Erau biciclete la liber, deci puteai să iei oricând din fața hotelului o bicicletă și să pleci. Asta a fost cea mai mare distracție a noastră și nu ne venea să credem că există așa ceva sau că se poate așa ceva. La vremea aceea, la noi, era de neimaginat să poți să iei un lucru, să-l folosești și să îl aduci înapoi.

Costel Ștefan: Ne distram. După ne plimbam prin sate și ne minunam de casele pe care le aveau. Ne minunam că ei nu aveau garduri. Acolo nu existau, era casă lângă casă dar fără garduri. Exact stilul american. Seara erau luminile aprinse, vedeai în sufragerie pe fiecare. Deci nu erau ca la noi, cu porți, cu garduri. Era o altă mentalitate, curățenie pe străzi. Dar, în general, noi astea făceam. Dacă nu erau activități, antrenamente, tactică, aruncări, mergeam la cumpărături, la plimbare cu bicicleta și relaxare.

În faza grupelor, România a câștigat toate meciurile, obținând următoarele rezultate: 76-71 vs. Germania, 83-76 vs. Cehoslovacia, 79-65 vs. Polonia, 75-72 vs. Iugoslavia și 71-62 vs. Spania. Defensiva naționalei noastre a fost foarte activă și, drept dovadă, Dejan Bodiroga nu a marcat niciun punct în duelul cu românii.

Horia Păun: Știu că în grupă nu am avut probleme, am avut victorii pe linie. Cred că am mers mai departe noi cu Spania, bătând Spania la câteva puncte. Noi ne-am calificat de pe locul întâi, pe doi au ieșit spaniolii și ne-am încrucișat cu locul doi din grupa cealaltă, având nenorocul de a da de Rusia, care oricum era considerată favorită, baschetul sovietic fiind foarte solid în anii '90. Acolo, practic, a fost meciul și țin minte că am jucat foarte bine, în special Bubu Roschnafsky și Toni. Nu mai ține minte exact dacă Titi Popa nu cumva s-a accidentat. Cred că el s-a accidentat pe la mijlocul turneului și l-au forțat puțin să îl bage contra Uniunii Sovietice, dar nu putea să intre. Atunci Ghiță Mureșan a preluat greul muncii de sub panou și cred că a fost primul mare turneu la care el și-a dat drumul și a ajutat echipa consistent.

Octavian Șerban: Am avut jucători foarte, foarte buni. În 1990, ne-am pregătit pentru Campionatul European și atunci am pus bazele pentru pregătirea pentru Campionatul Mondial. Am avut un parcurs foarte bun în 1990. Noi am avut niște jocuri și de pregătire, dar Campionatul European s-a desfășurat în Olanda. Noi am fost în grupa de la Emmen, am fost cu Germania, Polonia, Cehia, Iugoslavia și Spania. Echipe foarte bune, noi eram cotați ca a patra echipă din grupă. Am avut cinci victorii. Cu Germania am avut un meci destul de greu, nemții erau foarte calculați și i-am bătut la vreo șase puncte.

Marcel Țenter: În grupă, am fost cu Iugoslavia, Spania, Grecia, forțe foarte, foarte mari la nivel juvenil din Europa. Vreau să vă spun că noi i-am bătut pe toți. Pe toți i-am bătut, indiferent de nume, indiferent de locul unde jucau. Noi nu știam, nu aveam informații despre jucătorii cu care jucam. După ce se termina vreun meci, ne arătau antrenorii: Ia uitați-vă unde joacă băieții ăștia cu care ați jucat voi. Vedeam niște cluburi de neatins, de neimaginat pentru noi: Barcelona, Real Madrid, etc. Erau echipe foarte mari. Dacă stau acum și mă gândesc, sunt niște lucruri extraordinare pe care am reușit să le facem și gândiți-vă că noi am jucat fără Titi Popa. Din păcate, exact înainte de turneul final din Olanda, Titi și-a rupt clavicula și n-a mai putut să joace. Păi dacă juca și Titi... Nu știu ce să vă zic, erau surprize mari.

Semifinalele Campionatului European s-au desfășurat în Groningen, iar România a avut-o drept adversară pe Uniunea Sovietică. Toni Alexe (33 de puncte) și Bruno Roschnafsky (31 de puncte) au evoluat foarte bine, însă rușii s-au impus după o revenire de senzație (92-93) și au obținut calificarea în finală. Apoi, tricolorii au pierdut la scor finala mică împotriva Spaniei (73-105), terminând Campionatul European pe poziția a 4-a.

Horia Păun: Nu mai știu exact detaliile. Ne-au luat foarte tare. Cred că mai erau câteva minute de joc, aveam câteva puncte și au venit peste noi, ne-am speriat, am greșit. Nu mai țin minte aceste detalii. Știu că au înscris, au luat conducerea și, pe final, am mai avut noi o aruncare, dar nu una deschisă, am ratat și asta a fost istoria. Am fost atât de picați și de supărați de acest eșec încât am pierdut și finala mică. Ar mai fi de spus aici că noi am jucat grupa la Emmen, iar cealaltă grupă din care a făcut parte, evident, și Uniunea Sovietică s-a jucat la Groningen. A trebuit să ne mutăm și, practic, noi am intrat într-o sală nouă, în timp ce ei jucaseră cinci meciuri în acea sală. Ar putea fi și asta o explicație. A fost o campanie foarte frumoasă și foarte reușită.

Costel Ștefan: Cu rușii am pierdut în ultimul minut după ce condusesem la diferență, dacă nu greșesc, cred că am avut mai mult de 14 puncte. Am pierdut pe final. Probabil că am căzut fizic, nu mai îmi aduc aminte chiar filmul meciului, dar știu sigur că am fi putut să câștigăm. Nu poți să spui că a fost un meci rău. Am fi putut să câștigăm, dar mingea e rotundă. Un rezultat foarte bun, ținând cont de echipele care au participat.

Marcel Țenter: Când joci la nivelul acela, nu ai cum să nu vorbești despre talent. Sigur că eram o grupă de oameni talentați acolo. Dar sunt foarte multe alte lucruri care încheagă o echipă. Până la urmă, noi am bătut Iugoslavia, am bătut Spania, am pierdut semifinala cu Rusia. Efectiv, nici astăzi nu pot să îmi imaginez cum am putut pierde acel meci. Deci, în mod normal și natural, trebuia să jucăm finala Campionatului European. Avusesem 14 puncte cu mai puțin de două minute rămase până la terminarea jocului și „am reușit performanța” de a pierde meciul la un punct.

Deci, toate echipele la nivelul acela au un volum de talent foarte mare, dublat de muncă. Toată lumea, la acel nivel, muncește enorm de mult. Până la urmă, ce ne-a diferențiat de ceilalți a fost faptul că, neavând în cariera noastră niciodată oportunitatea de a juca acolo și de a fi la același nivel sau mai bun cu ei, am dat ce am avut mai bun din noi, din toate punctele de vedere. Ne-am și înțeles foarte bine, în teren și în afara terenului, ca oameni și ca și caractere. Tot ce s-a întâmplat acolo a fost datorită unor circumstanțe foarte bune de a performa, de a face un rezultat special.

Bruno Roschnafsky: Am avut nenorocul, să zic așa, în semifinala cu Rusia după ce am condus foarte mult. Ce să faci, așa a fost. Am făcut multe greșeli individuale și am ajuns la mâna lor la ultima aruncare. Au băgat-o și au câștigat. Dacă am fi câștigat meciul acela, poate am fi intrat cu alt moral în finală. De-aia am avut moralul foarte scăzut și în finala mică. Am ieșit pe locul patru.

Iată lotul României de la Campionatul European din 1990: Gheorghe Mureșan, Costel Ștefan, Constantin Popa, Marcel Țenter, Horia Păun, Elemer Tordai, Antonio Alexe, Alexandru Laszlo-Pteancu, Bruno Roschnafsky, Ovidiu Scobai, Cornel Alecu.

Datorită rezultatului pe care l-a obținut, România s-a calificat la Campionatul Mondial din Edmonton, Canada. Următoarea parte a seriei va conține mai multe detalii despre acel turneu, dar și despre un alt turneu de pregătire, jucat în Sicilia. De asemenea, foștii jucători vor mărturisi concluziile cu care au rămas și își vor exprima părerea în legătură cu impactul pe care Campionatul European și Campionatul Mondial l-au avut asupra baschetului românesc.

Mai citiți și:

Episodul 1. Cum s-a format echipa care a terminat pe locul 4 la Europeanul U18 din 1990

Episodul 2. Baschetul, o pasiune și un refugiu pentru jucătorii naționalei de tineret din anii '90

Episodul 4. Campionatul Mondial din 1991, o experiență de neuitat pentru jucătorii României

*foto: Facebook – Laszlo Alexandru, frbaschet.ro, athletics.uindy.edu