Kobe Bryant spunea într-un interviu că „sportul este cea mai bună metaforă a vieții: ești confruntat cu provocări în fiecare moment, te întâlnești cu presiunea și anxietatea și ai de-a face cu comunicarea sau cu lipsa ei”. În viața de zi cu zi, acordăm o mare atenție psihicului și felului în care gândim, deoarece suntem conștienți că acestea ne determină comportamentele. Prin urmare, partea mentală ar trebui să joace un rol foarte important și în sport.

Marius Crăciun este un fost baschetbalist al Universității Cluj-Napoca, care în prezent lucrează ca psiholog. Deja are peste douăzeci de ani de activitate în domeniul psihologiei sportive și spune că există o mare nevoie de dezvoltare a acestei laturi.

Am văzut o schimbare de mentalitate. Până la urmă nevoia există, dar nu a fost conștientizată. Sigur că fiecare antrenor pune accentul pe pregătirea fizică, tehnică, tactică și pe cea psihologică mai puțin. Acum, am fi naivi să credem că, în străinătate, fiecare echipă ar avea un psiholog. Eu întotdeauna am pledat pe ideea că un antrenor trebuie să fie și un bun psiholog. Cât am fost eu în străinătate, la congrese, am văzut antrenori care aveau cunoștințe de psihologie. Unii dintre ei chiar făceau și facultatea de psihologie. De aceea, mulți psihologi sportivi provin din mediul sportiv, din lumea sportului. O altă parte provin din latura clinică, de psihoterapie, deci vin dinspre psihologie.

După terminarea doctoratului, Marius Crăciun lucra în spital, ca psiholog clinician. Gheorghe Roman, fostul său coleg și antrenor de echipă, care ocupa poziția de decan al Facultății de Sport, îi tot lansa invitații să vină și să predea psihologie la facultate. Așa a ajuns Marius Crăciun să se implice în consilierea psihologică a sportivilor și recunoaște că această activitate i-a adus multă bucurie.

Întotdeauna, mai ales sportivilor tineri, le spun că performanța trebuie privită ca un scaun cu patru picioare. Acestea sunt partea fizică, tehnică, tactică și psihologică. Dacă unul dintre picioare nu este dezvoltat îndeajuns de bine, atunci te așezi și te dezechilibrezi. Există reticența asta a mai multor antrenori vizavi de pregătirea psihologică. Unii dintre ei consideră că aceste abilități nu se pot dezvolta prin intervenție psihologică, alții spun că ele se dezvoltă orișicum prin programul lor de pregătire. Sunt și alte sensibilități vizavi de a accepta un psiholog.

Un prim pas important în dezvoltarea acestui domeniu este educarea antrenorilor, a sportivilor și a conducătorilor de cluburi. Aceștia trebuie să înțeleagă foarte concret care este rolul psihologului sportiv.

Un sportiv bun funcționează bine în pofida presiunii, nu datorită presiunii. Ei au mecanismele lor interne de a gestiona mai bine presiunea. Aici apare rolul psihologului sportiv. V-am spus ideea mea că ar trebui ca și antrenorii să aibă cunoștințe bune de psihologie. Dar, până la urmă, și psihologul dacă intervine într-o grupare sportivă, trebuie să o facă cât mai timpuriu, chiar la nivelul de 10-12 ani. Atunci, copiii acceptă mai ușor și poți să îi modelezi felul de a reacționa, emoțiile și gândurile, astfel încât ei să dezvolte niște abilități pe care, chiar dacă nu vor fi mari sportivi, le vor putea transfera în viața reală. Unii vor face sport, iar alții vor îmbina sportul cu activitatea academică sau școlară.

Ideea asta de a merge pe un singur plan, de multe ori aduce multă suferință și dezamăgire. Trebuie să ai întotdeauna și un plan B, un as în mânecă. Sigur că, după un anumit timp, e foarte greu să le faci pe amândouă.

În acest sens, Marius Crăciun a condus un studiu în care le-a aplicat mai multor sportivi un chestionar prin care încerca să afle părerea lor referitoare la importanța psihologului sportiv. A urmat o sesiune de o oră în care le-a explicat care ar fi beneficiile unor ședințe de consiliere și apoi le-a aplicat din nou chestionarul inițial. Rezultatele au arătat că atitudinea sportivilor s-a schimbat radical după acea întâlnire educativă, aceștia devenind mult mai receptivi.

E foarte importantă faza educațională. Sigur că depinde și nivelul la care se află sportivul. Foarte mult contează modelele, ce spun modelele tinerilor. Țin minte că acum câțiva ani Vlad Moldoveanu spunea, într-un interviu, despre rolul psihologului sportiv și despre psihologul pe care l-a avut în America și cu care comunica și acum. După acest interviu, m-am trezit cu foarte multe solicitări din partea sportivilor tineri. S-au eliberat de stigmă, de prejudecăți. Dacă un astfel de sportiv vorbește despre importanța psihologului sportiv, dintr-odată au fost și ei mai deschiși.

Din studiile pe care le-am efectuat, am constatat că nu există un sportiv care, fiind lămurit de avantajele pe care le poate obține din pregătirea psihologică, să refuze acest ajutor. Trebuie să știi să argumentezi ce înseamnă și unde vei ajunge cu dezvoltarea abilităților psihologice. Niciun antrenor și niciun sportiv nu cred că ar refuza un astfel de program. Unii antrenori spun că nici nu au timp îndeajuns. Acum am observat, în special la echipele de fotbal, că încă din juniorat pun accent pe pregătirea psihologică. De asemenea, Federația de Fotbal impune un plan de pregătire psihologică. Colaborez cu câteva echipe de juniori de-aici din Cluj cărora federațiile le-au cerut un plan de pregătire psihologic destul de detaliat și ăsta e un semn bun, că se pune accent pe partea psihologică a sportului.

Persoana căreia i se datorează apariția acestei discipline în România este Mihai Epuran, un reputat profesor, care a decedat luna trecută, după o lungă activitate în domeniul psihologiei sportive.

Inițiatorul psihologiei sportive în România, profesorul Epuran, a fost promotorul acestei discipline și datorită lui se predă foarte multă psihologie în facultățile de sport. A fost un om deosebit, a decedat la nouăzeci și ceva de ani. Sigur că erau preocupări și în anii '70. Profesorul Epuran a fost solicitat să facă consiliere la echipa de handbal, care a fost dublă campioană mondială. Le-a solicitat să nu stea după preferințe în cameră, ci aleator. Prima oară a fost o revoltă, dar apoi și-au dat seama că ei trebuie să relaționeze între ei și să-și poată negocia distensiunile. E o chestie anecdotică și e de bun augur pentru că, până la urmă, am văzut mulți antrenori de juniori care nu admit în deplasări să fie întotdeauna jucătorii cu prietenii lor. Trebuie să încerce să relaționeze și cu ceilalți, să se cunoască mai bine. Acesta e un element incipient, apoi urmează și intervenții de grup în care chiar soliciți comunicarea, relaționarea și cunoașterea reciprocă.

Cu toate acestea, pe vremea când Marius Crăciun juca baschet, nu erau încă psihologi sportivi în România. Rolul acestora era suplinit de antrenori, care știau instinctiv cum să își motiveze și cum să își ajute jucătorii.

Întotdeauna le spun studenților mei că antrenorii mei au fost și psihologi buni nativi. Mereu dau exemplul antrenorului meu, Vasile Geleriu, care intuia faptul că n-avem nivelul de activare îndeajuns de bun. Prin urmare, crea tot felul de jocuri psihologice prin care să ne activeze. Spunea: aveți meci cu Steaua și mi-a spus ăsta care te ține că ești foarte slab, că n-ai nicio valoare și că o să facă cu tine tot ce vrea. El știa cui să-i spună chestia asta. Dacă îi spunea unui junior, îl bloca total. Avea tot felul de chestii dinastea care denotă o psihologie nativă.

Presiunea, însă, a existat dintotdeauna. Sportivii sunt afectați de așteptările celor din jur sau de așteptările pe care singuri și le impun și, astfel, ajung să nu performeze la nivelul dorit.

Nu trebuie să uităm că psihologia sportului este și psihologia vieții cotidiene. În sport, se întâmplă ca în viață, numai parcă se întâmplă mai rapid, mai condensat. Mă gândesc la performanța sub presiune. Asta este valabilă în sport, dar este valabilă și la examene. Chiar am scris un articol pe site-ul clubului U și vorbeam despre presiune și cum îl afectează ea pe sportiv. Există un mit cum că unii sportivi sunt născuți să funcționeze bine sub presiune. Am căutat să demontez acest mit pentru că nu există oameni, genetic vorbind, care sunt mai buni sub presiune. Sigur, de-obicei oamenii văd ceea ce vor să vadă. Un exemplu e Michael Jordan, care era considerat a fi un jucător care funcționează mai bine sub presiune. Până la urmă, statisticile au arătat că și el mai greșea sub presiune. Secretul este modul în care tu te raportezi la presiune. Cum îți poți modula gândurile, trăirile, emoțiile, vocea, cum te comporți în situațiile de presiune. Este un factor intern. O chestie interesantă, conform studiilor, e că aproximativ 10% dintre sportivi funcționează adecvat sub presiune, dar și ei pot greși. O caracteristică a sportivilor care funcționează bine sub presiune e că acceptă feedback-urile și criticile chiar dure, din timpul unui meci. Majoritatea sunt defensivi și comentează vizavi de anumite observații mai dure din partea antrenorului. Sportivul adevărat acceptă, analizează și funcționează mai bine. Asta e valabilă și în viața reală.

Un alt motiv pentru care este importantă studierea psihologiei sportive e că îi ajută pe oameni să îi înțeleagă mai bine pe sportivi. O problemă sesizată de psihologul Marius Crăciun în societatea românească e că se pune prea mult accent pe victorie, nu pe atitudine.

Pot să spun că psihologia sportului are și valențe sociale și culturale. La noi se pune mare emfază pe victorie și să eviți orișicum eșecul sau înfrângerea. Ideea asta este foarte păguboasă. Ați văzut că și în emisiunile de televiziune comentariile sunt „s-au făcut de rușine” sau „au fost umiliți”, „au fost îngenunchiați”. Până la urmă, acest fapt este un simplu eveniment din care chiar poți învăța. Psihologia sportului caută să remedieze acest aspect, la nivel social. Noi întotdeauna evităm înfrângerea și căutăm neapărat victoria. Dar, o victorie nu e neapărat o izbândă. De multe ori, dacă învingi o echipă foarte slabă și ai un randament scăzut, e o victorie, însă nu e o izbândă, nu e ceva pozitiv. La fel și o înfrângere, dacă apare pe fondul unui joc foarte bun, mai ridicat decât cel obișnuit, antrenorul poate să îl considere drept un succes.

Eu văd la jucătorii de baschet, în special la cei afroamericani, care vin din străinătate, când li se ia un interviu și sunt întrebați „câștigați astăzi?”, nimeni nu spune „da, îi batem”, ci „suntem pregătiți, suntem în situația de a face față oricărui moment și vedem ce se va întâmpla, dăm tot ce putem, ne-am antrenat bine”. Deci merg pe ideea asta, care e în spiritul vechilor antrenori de la colegiile americane, care niciodată nu au pus emfaza pe victorie, ci pe jocul pe care îl desfășoară sportivii, pe randamentul dat. Până la urmă, victoria e un by-product. E paradoxul acesta: câștigi fără să te gândești la victorie. E destul de greu de acceptat în mediul nostru cultural, fiindcă mulți spun „păi atunci, înseamnă să nu ne intereseze?”. Trebuie să ne intereseze, însă ar trebui să punem accentul pe lucrurile pe care avem control. Până la urmă, asupra victoriei nu ai întotdeauna controlul. Mai ales în sportul de echipă. Dar și în sporturile individuale, adversarul poate avea o zi excepțională și tu nu poți controla victoria.

Singurul lucru pe care îl poți controla e jocul tău, efortul tău. Poți să ai o formă mai slabă. În final, ce poți controla e atitudinea – să-ți dorești să fii varianta ta cea mai bună. Nu neapărat să câștigi, ci să ai randamentul cel mai bun. Apropo de presiune, dacă pui multă presiune pe tine, uiți că tu nu poți juca decât la nivelul abilităților tale. Foarte greu poți să-ți depășești extrem de mult pregătirea ta. Ți-ai dori, dar nu poți. Un jucător mediocru nu poate să facă meciul vieții lui, deși și-ar dori. Nu are calitățile necesare. Sigur, poate să-și depășească puțin nivelul, însă nu poate să fie excepțional.

Marius Crăciun a scris și o carte, intitulată Psihologia sportului pentru antrenori. În repetate rânduri, psihologul clujean ne-a mărturisit că părerea lui este că un antrenor bun ar trebui să aibă multe cunoștințe din psihologie. Prin această carte, Marius Crăciun acoperă o nevoie a antrenorilor care își doresc să afle mai multe despre cum își pot ajuta jucătorii să-și atingă potențialul maxim.

Asta este menirea cărții – să-i familiarizez pe antrenori cu elementele psihologice. Ce ar putea ei să facă sub aspectul ăsta. Sunt și mici chestionare. Vorbesc mult despre relația antrenor-sportiv, despre comunicare. Pe mulți i-a mirat că am pus titlul primului capitol „Filozofia antrenoratului”. Până la urmă, dacă începi să faci ceva, trebuie să ai o anumită filozofie, să știi unde vrei să ajungi. O idee e că victoria e pe plan secund și sportivul e pe primul plan. Mai ales în sporturile de copii. E importantă dezvoltarea lor. Un motto frumos are U-BT – educație prin baschet. În carte vizez abilitățile psihologice care trebuie dezvoltate și anume, concentrarea, echilibrul emoțional, încrederea în sine, reglarea activării, motivația. De asemenea, am explicat cum ar trebui antrenorii să pună în practică mici programe de intervenție.

În acest context, un subiect important de discuție este cel legat de triunghiul antrenor-copil-părinte. De multe ori, părinții pun foarte multă presiune pe copiii lor și le transmit mesaje care contravin filozofiei pe care antrenorul o are.

Părintele se comportă exact cum o face și la școală. Mulți părinți își consideră copilul drept o investiție și aceasta trebuie să dea roade. Iar roadele le văd doar dacă se obțin anumite rezultate. E foarte păgubos și e răvășitor pentru sufletul copilului. Când se vede că e apreciat doar după câte coșuri marchează sau după ce joc are. Întotdeauna sfătuiesc antrenorii de copii să nu-și îndepărteze părinții copiilor. Este tendința asta și, într-un fel pe bună dreptate, să-i scoată din sala de antrenament pentru ca părinții să nu intervină. Există teoria facilitării sociale a lui Norman Triplett, care era ciclist, și el a văzut că rezultatele erau mai bune atunci când concurau între ei sau când erau spectatori în tribune. Legea asta nu se aplică la novici. Când persoanele semnificative sunt în sala de antrenament, rezultatul lor scade pentru că ei sunt mai anxioși și pun presiune pe ei. De aceea, părinții ar trebui să nu participe la sesiunile de antrenament. Dar asta nu înseamnă să-i excluzi pe părinți din ecuația asta. De ce? Tocmai fiindcă antrenorul, păstrând contactul cu părinții, își dă seama ce mesaj transmite copiilor. Degeaba antrenorul îi spune unui copil că e importantă atitudinea, când părintele îi spune fix invers, că importantă e victoria. Mesajele acestea derutează. La vârste mici, mesajul părintelui contează mai mult.

Antrenorul mai trebuie să educe și părinții sportivilor, ceea ce e foarte greu. E foarte greu ca antrenorul să fie și psiholog, să fie și consilier în relația cu părintele, să fie de multe ori și manager, și preparator fizic, și de toate. În final, este durerea asta că formezi niște sportivi de care beneficiază alții. Există și frustrarea asta la foarte mulți antrenori tineri. Numai că trebuie să se gândească la faptul că, fără ei, antrenorii ceilalți nu ar avea cu ce să lucreze. Ei sunt persoanele cele mai semnificative din viața unui copil, dacă te gândești că există mulți părinți plecați. Viitorii antrenori trebuie să știe că au o responsabilitate foarte mare. Nu trebuie să fie copleșiți, dar trebuie să conștientizeze că, prin acțiunile lor, pot să determine atitudini, comportamente, direcții de viață. Trebuie să fii un coach adevărat. Termenul acesta nu se poate traduce în limba română. Nu e îndeajuns să fie niște instructori sportivi.

În ultima perioadă, nivelul de anxietate al multor sportivi a crescut din cauza faptului că activitatea le-a fost suspendată brusc. De aceea, l-am rugat pe psihologul Marius Crăciun să le ofere sportivilor câteva recomandări care să îi ajute să treacă mai bine peste ultimele luni.

Sigur că e o perioadă foarte frustrantă, dar întotdeauna, psihologic vorbind, trebuie să vezi o situație de genul ce valențe pozitive are. Trebuie să comunice mai mult, să reflecteze asupra ceea ce au făcut sau n-au făcut, să citească mai mult vizavi de sportul pe care îl practică și chiar să-și descopere valențe de socializare. De asemenea, să fie mai riguroși în pregătirea pe care o fac acasă sau în medii protejate. E frustrant și, în același timp, debilitant să nu poți juca, să nu te poți pregăti. Problema mare e cu lipsa spectatorilor. Cum spuneam înainte, cu teoria facilitării sociale. La nivel profesionist, întotdeauna orice jucător își dorește ca spectatorii să fie prezenți și să te încurajeze pentru că ei sunt al 6-lea jucător sau al 12-lea, la fotbal.

Marius Crăciun și-a luat licența în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai și apoi a făcut doctoratul în psihologie clinică. În 1990, și-a deschis propriul cabinet psihologic și de-atunci a acumulat o experiență de 30 de ani ca psiholog clinician și psihoterapeut. De asemenea, Marius Crăciun predă psihologie sportivă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației.

Cartea Psihologia sportului pentru antrenori poate fi comandată printr-un mail la adresa psiho_conseil@yahoo.com.

*foto: Valentin Todea/Baschet.ro