Dallas Mavericks este noua campioană NBA. Echipa din statul american Texas a triumfat la capătul unui playoff în care a depăşit campioana din 2009 şi 2010, Los Angeles Lakers, formaţia la care evoluează cel mai bun marcator din ligă - Kevin Durant - Oklahoma City Thunder, respectiv pe echipa care a adunat la un loc cele mai multe staruri şi individualităţi de mare excepţie, Miami Heat.

În afara adversarilor, Mavericks au avut o serie de alte probleme în drum spre cucerirea primului trofeu din istorie. În primul rând, aceasta este singura echipă profesionistă din oraş care nu a cucerit un titlu naţional în ligile profesioniste nord-americane.

Dallas Cowboys a cucerit cinci titluri în NFL, trei dintre acestea în anii 90, atunci când se spune că a jucat una dintre cele mai bune echipe de fotbal american care au existat în toate timpurile. Apoi, în 1999, Dallas Stars au devenit în premieră campioni în NHL, liga profesionistă de hochei din Statele Unite ale Americii şi Canada. Astfel, Mavericks au rămas singurii fără trofeu în oraş, iar finala pierdută în 2006, în faţa lui Miami Heat, după ce se impuseseră în primele două partide ale respectivei serii, nu a îndulcit cu nimic situaţia pentru club şi fanii devotaţi ai echipei de baschet din Dallas.

Astfel, ajungem la un alt aspect important şi de care o însemnată parte a fanilor echipei finanţate din banii lui Marc Cuban s-au temut. Vorbim despre adversarul din finală. Acelaşi precum în ultimul act al stagiunii 2005/06, Miami Heat. Din echipa care pornise lansat spre titlu impunându-se în primele două meciuri ale finalei doar pentru a fi incapabilă de replică după mutarea seriei în Florida au rămas doar doi jucători, superstarul Dirk Nowitzki, respectiv unul dintre cei mai harnici jucători din ligă, Jason Terry.

Probleme de natură psihologică erau de aşteptat în pofida faptului că doar Nowitzki şi Terry au trăit neplăcuta experienţă în urmă cu cinci ani. Niciun jucător din lotul lui Dallas nu a câştigat titlul NBA. Poate de aici forţa grupului. Gândul că sezonul 2010/11 este ultimul în care se poate realiza ceva măreţ în actuala configuraţie. Experienţa a fost la ea acasă în vestiarul lui Mavs, dar şi eşecurile adunate de-a lungul acestor ani stăteau la loc de cinste.

Vorbim aici despre Jason Kidd cu 16 ani în ligă şi două finale pierdute, Nowitzki - 12 ani de experienţă şi o finală pierdută, Peja Stojakovic  - 12 sezoane la activ şi o serie de înfrângeri dureroase în finala Conferinţei Vest alături de Sacramento Kings, Jason Terry - 11 ani la profesionişti incluzând o finală pierdută, Shawn Marion - 11 ani în NBA şi trei finale de conferinţă pierdute, Brian Cardinal şi DeShawn Stevenson - 10 sezoane fiecare, Tyson Chandler şi Brendan Haywood cu câte 9 ani deloc uşori petrecuţi în liga profesionistă.

De asemenea, pe bancă se afla Rick Carlisle, un antrenor respectat şi apreciat de cei cu ochi pentru acest sport, fără un titlu important deşi a instrumentat a doua variantă a 'băieţilor răi' din Detroit, devenită campioană în 2004, la un an după îndepărtarea sa şi a construit o adevărată forţă în Indianapolis, dar titlul nicicum nu a vrut să se lipească de Rick. El a preluat pe Dallas Mavericks de la Avery Johnson în 2008 şi în pofida unor sezoane solide în faza regulată, texanii au câştigat o singură serie de playoff în două ediţii de campionat.

Toate aceste lucruri au făcut ca specialiştii şi fanii deoportivă să cânte prohodul echipei din Dallas.

În fine, dacă acestea nu au fost argumente suficiente pentru a vă convinge că această echipă nu e material de campioană, mai adăugaţi accidentarea din luna decembrie a lui Caron Butler, al doilea marcator al echipei, jucător cu o medie de 15 puncte şi 4 recuperări pe meci.

Mai mult, jucătorul adus în cursul sezonului la echipă pentru a-şi pune în aplicare aruncarea criminală de la distanţă în momente de maximă importanţă şi tensiune ale unui meci de playoff a încetat să fie productiv pentru echipa care l-a plătit. Vorbim aici despre Peja Stojakovic, un baschetbalist cu o carieră mai mult decât solidă în NBA, de care prea puţini europeni au fost capabili.

Cum să câştige o asemenea echipă în liga celor mari? În cel mai puternic campionat de baschet de pe planetă?

Simplu. Jucând un baschet prin care forţa lui LeBron James, viteza lui Dwayne Wade, ori stânga lui Chris Bosh nu îi poate doborî. În plus, menţinându-se modeşti şi tratând cu profesionalism orice moment care netratat ca atare putea afecta în mod decisiv şi dramatic soarta echipei texane şi totodată a titlului în 2011.

Dallas a avut o medie de 94.6 puncte pe meci în seria cu Miami din finală. Adversarul a avut 92.3 puncte. Texanii au înregistrat două victorii la limită şi o înfrângere în condiţii similare. Dar ceea ce este mai impresionant este faptul că Mavericks au bifat câteva reveniri istorice în partidele din playoff-ul actualei ediţii de campionat. Păreau să-şi amintească mereu de faptul că aceasta poate fi ultima şansă, ultimul tren pentru această garnitură atât de încercată. 
De asemenea, ei au călcat în picioare echipa care se pregătea să cucerească un nou titlu după reţeta bine cunoscută - Phil Jackson împreună cu Kobe Bryant  şi celebrul 'triunghi'. Astfel, texanii i-au pus capăt carierei fabuloase celui cunoscut şi după porecla 'The Zen Master'.

Raportul recuperărilor a fost relativ echilibrat în idea că Dallas a fost superioară la acest capitol în trei meciuri, iar Miami în celelalte trei. Gruparea din Florida a fost mai bună la aruncările din acţiune în primele patru meciuri, dar texanii au păşit într-o altă lume în ultimele două contruntări ale seriei, marcând 24 de coşuri de trei puncte şi având un procentaj de 53% la aruncările din acţiune. De asemenea, deşi poate părea ceva elementar, aruncarea liberă a fost categoric de partea lui Dallas, echipă care a fost mai precisă în cinci dintre confruntările finalei, având mai multe vizite la linia de pedeapsă în patru dintre acest meciuri.
După ce a pierdut mai multe atacuri în fiecare dintre primele trei meciuri, Dallas a revenit, devenind echipa care s-a simţit mai confortabil în ultimele trei meciuri ale sezonului.

Cert este că Rick Carlisle, preşedinte al asociaţiei antrenorilor din NBA, s-a înconjurat pe oameni pricepuţi. Având o adevărată armată de tehnicieni dedicaţi şi extrem de conştiincioşi în munca depusă precum Dwane Casey (fost antrenor principal la Minnesota Timberwolves), Terry Stotts (unul din discipolii lui George Karl şi fost antrenor principal la Milwaukee Bucks), precum şi Darrell Armstrong  (un fost jucător în NBA care s-a impus prin multă muncă), Dallas s-a prezentat pe tot parcursul playoff-ului cu lecţiile făcute.

Nowitzki  a fost urmat de colegii săi. Germanul a prestat în fiecare seară şi s-a transformat dintr-un temut aruncător de la semidistanţă şi distanţă într-unul dintre cei mai compleţi şi versatili baschetbalişti ai planetei în mileniul 3. A ştiut să lase în urmă acuzele că ar fi un jucător care cedează în momentele de maximă presiune, revenind mai puternic din toate punctele de vedere. Adversarul nu mai ştia cum să-l apere, folosind în numeroase rânduri pivoţii pentru a-l apăra în relaţia unu la unu.

Iar atunci când neamţul a obosit ori mâna a refuzat să-l mai asculte, ratând 11 din cele 12 aruncări executate în prima repriză a meciului vieţii sale, micuţii JJ Barea, Jason Terry şi Jason Kidd l-au acoperit prestând un baschet total. Deşi inferiori din punct de vedere al forţei, al vitezei, al fiziului, cei trei şi-au folosit la maxim principalul atu. Jocul colectiv. Au pus capul la contribuţie căutând mereu omul liber, speculând greşeala din baschetul prestat de adversar, iar atunci când nu a existat altă variantă s-au luat la întrecere cu adversarii pe armele convenabile acestora. Altfel cum să ajungă un portorican de 1.83 metri şi sub 80 de kilograme în greutate să aibă 32 de puncte în Meciurile 5 şi 6 ale finalei ligii? Sau cum să înscrie cel poreclit 'The Jet' nu mai puţin de 53 puncte în aceste partide?

Shawn Marion, un baschetbalist a cărui aruncare nu o voi putea înţelege vreodată şi un tip cu o limbă engleză foarte dificil de priceput, a demonstrat că este un competitor de echipă jucându-şi rolul la superlativ. Tyson Chandler s-a luptat sub panouri în pofida cunoştinţelor sale limitate în ale sportului cu mingea la coş, Brian Cardinal a împărţit 'topoare' cu generozitate, DeShawn Stevenson a îngropat aruncări când echipa a avut mai mare nevoie. Toate pentru echipă.

Dar cel mai important, aceşti baschetbalişti au ascultat şi pus în aplicare indicaţiile venite de la acea armată de oameni care desenează scheme necontenit în fiecare pauză de publicitate şi care dispută 'meciuri' cu rivalii aflaţi pe băncile tehnice opuse adânc în fiecare noapte, după ce toată lumea a plecat spre casă.

Astfel a câştigat Dallas, echipa. Ducând mai departe idea că baschetul aduce titluri şi satisfacţii atunci când este jucat cum trebuie. La fel cum înainte au făcut-o San Antonio Spurs, Detroit Pistons, Boston Celtics sau chiar Los Angeles Lakers.

Foto: www.espn.com