149 de zile a durat lockout-ul NBA. 149 de zile in care mi-am pus intrebarea cand si daca vom mai avea ocazia sa “gustam” din spectacolul baschetbalistic de peste ocean. Cine a fost de vina pentru acest conflict si cine a castigat? Despre asta vreau sa vorbesc, pentru a ii face pe cei care se intreaba cum se poate ca miliardarii sa se certe cu milionarii pentru bani sa inteleaga mai bine despre ce a fost vorba.

In aceste 149 de zile, am fost, probabil, omul care a cautat cele mai multe informatii despre ceea ce s-a intamplat in NBA. De ce s-a ajuns la acest conflict si cum am fost la un pas sa asitam la ceea ce David Stern a numit “iarna nucleara” in baschetul nord-american? Recunosc, am facut-o mai mult pentru ca stiam ca va veni vremea cand acest “turnir” dintre patroni si jucatori se va incheia si, odata cu inceperea noului sezon, unul pe care sincer nu-l mai asteptam decat in 2012/2013, va trebui sa le explic si celor care poate nu au avut timpul necesar sa examineze cazul in profunzime, ce s-a intamplat de fapt. Nu vreau sa povestesc ce s-a petrecut, ci doar care sunt concluziile mele dupa 149 de zile de incertitudine si interogatii. Ceea ce voi descrie in continuare sunt doar reflectii personale, astept si parerea iubitorilor baschetului in sectiunea de comentarii.

Cine a fost de vina pentru acest conflict si cine a castigat?

Patronii si patronii! In proportie de cel putin 90%. David Stern, comisarul ligii, asemenea unui politician iscusit, a stiut sa manipuleze opinia publica astfel incat majoritatea fanilor sa traga concluzia ca jucatorii sunt niste lacomi nerecunoscatori ca pentru simplul fapt ca introduc o sfera de piele printr-un cerc castiga intr-un an mai multi bani decat agoniseste un om de rand intr-o viata intreaga de munca apriga. Da, David Stern a fost cel care a incercat sa gaseasca o cale de mijloc, sa impace ambele tabere, insa mijlocul pe care il vedea el era mai apropiat de “baricada” miliardarilor (patronilor), decat de cea a milionarilor (baschetbalistilor). Pana la urma patronii il tin in aceasta functie si tot ei sunt cei care ar putea sa il demita de acolo, asa ca partea cu “se lupta pentru baschet” e o sintagma pe care nu am s-o cred.

De ce au jucatorii dreptate?

OK, sunt de acord. Un sportiv sub medie din NBA castiga intr-un an de 100 de ori mai mult decat un biet angajat la fast-food, care intoarce carnea de hamburgeri pe gratar, dupa care o introduce intr-o chifla, pret de opt ore pe zi, cinci zile pe saptamana. Un superstar ia de 1.000 de ori mai mult. Nimic de spus pana aici, insa hai sa ne gandim putin. Ar da cineva macar un cent sa il vada pe “intorcatorul de burgeri” in actiune? Este el de neinlocuit sau, in cazul in care este nemultumit de salariu, ii poate lua locul fara probleme un alt om sanatos, fara vreo boala sau handicap fizic, fara a se simti nicio diferenta? Eu spun ca nu. Eu unul nu as plati sa vad cum cineva intoarce carnea pe gratar si sunt convins ca oricare dintre noi ar putea face asta, fara sa fie nevoie de ani de antrenament si sacrificii pentru a ajunge acolo. As da insa bani sa il vad jucand pe Kobe Bryant si, cu siguranta, daca el s-ar retrage acum de la Lakers, ar fi imposibil de inlocuit.
Un alt aspect este acela ca angajatul la fast-food aduce exact acelasi profit firmei sale, indiferent de cine este el, atat timp cat isi face treaba corect, pe cand un superstar din NBA aduce un castig urias pentru franciza la care evolueaza.
Exemplu concret: valoarea francizei Cleveland Cavaliers a scazut cu aproximativ 250 milioane de dolari in momentul “mutarii talentelor” de catre LeBron James din Ohio in South Beach. Daca angajatul de la “Taco Bell”, asta ca sa nu fac reclama unui fast-food existent in tara noastra, pleaca la “Subway”, “Taco Bell” va avea aceeasi valoare de piata si nici “Subway” nu va constata vreo crestere datorita acestui “transfer”. Asta e motivul pentru care Dan Gilbert, patronul lui Cavs, a facut scandal odata cu decizia lui James.

Ce au vrut patronii?

Lasand deoparte problemele de sistem cu o grila de salarizare mai mica pentru debutanti, introducerea unei limite fixe de salarii totale, scaderea perioadei pentru contractele garantate si multe altele, unele nu tocmai rele, pentru ca pana la urma te poti trezi ca ii oferi unui jucator 100 milioane pentru sase ani si dupa doi incepe sa joace cu “ABS”-ul activat, patronii au dorit sa isi compenseze greselile de management prin reducerea salariilor pentru baschetbalisti. Sub pretextul ca 22 dintre cele 30 de echipe au inregistrat pierderi de 300 milioane de dolari in ultimul an, unul pe care nu il cred, iar un cunoscator al contabilitatii stie cum se poate interpreta un audit, astfel incat sa iasa satisfacator in oricare extrema se doreste, detinatorii francizelor din NBA le-au cerut angajatilor (jucatorilor) sa renunte la un aproximativ 10-15% din salariu. Transpusa intr-o analogie cu o firma obisnuita asta ar suna cam asa: “Dragul meu angajat, tu ti-ai facut treaba foarte bine, veniturile firmei au crescut, insa eu am angajat o secretara si electrician pe niste salarii mult prea mari si din cauza acestei greseli trebuie sa iti scad 10-15% din salariu.” In cazul in care ati sti ca sunteti de neinlocuit in firma respectiva si ca fara dumneavoastra veniturile ei ar scadea drastic, ati spune ca sunteti de acord sau ati replica “Nici nu vreau sa aud de asa ceva, e o eroare pe care tu trebuie sa o repari?”
Pentru ca vorbim de sume mari si pentru a intelege mai bine ideea putem face o alta potrivire, tot intr-un joc de imaginatie. Sa zicem ca prin 1996, atunci cand serialul “Seinfeld” era in voga, patronul de la NBC venea si ii cerea actorului principal si producatorului, Jerry Seinfeld, sa accepte un salariu redus pentru urmatorul sezon sub pretextul ca, desi show-ul “Seinfeld” are o audienta fabuloasa si aduce incasari uriase din publicitate, postul de televiziune a abordat si alte proiecte scumpe care s-au dovedit a fi lipsite de priza la public si, implicit, postul a iesit pe minus din cauza acestora. Ce credeti ca ar fi facut Jerry? I-ar fi luat de mana pe toti protagonistii si ar fi spus ca pana nu primesc remuneratia corecta nu mai “toarna” niciun episod. Daca cei patru faceau front comun, NBC nu ar fi avut cum sa continue serialul doar cu Newman si Babu, cele doua personaje care, nefiind indispensabile, ar fi acceptat probabil si scaderea salariului, deoarece publicul nu ar mai fi urmarit seria, asa cum in NBA daca Bryant, Wade, James si Nowitzki nu ar juca, lumea nu s-ar uita sa ii vada doar pe Maurice Evans, Brian Cardinal si Brian Scalabrine, acesta din urma fiind al doilea marcator al lui Benetton Treviso, lucru ce ne arata cam care este diferenta intre ce se joaca in NBA si nivelul baschetbalistic din Europa. In NBA, Scalabrine e cam ultima rezerva la Chicago Bulls...

De ce partea cu egalitatea este gresita?

David Stern explica lumii ca diferentele de putere financiara dintre echipele aflate in pietele de desfacere mari (New York, Los Angeles, Chicago, Houston) si restul cluburilor, sub vechiul contract, nu ofera o concurenta loiala. In teorie e corect, o formatie cu un buget de 50 milioane de dolari nu se poate duela cu una care cheltuieste anual peste 100 milioane. In practica este fals.
Sa luam ca exemplu New York-ul. Cel mai mare oras al Statelor Unite, cel mai ridicat nivel de trai, cei mai multi sponsori posibili, cel mai mare “fan base”. Knicks au cel mai mare buget posibil din NBA si au oferit cele mai mari salarii totale in ultimii 11 ani. Cate calificari in playoff au obtinut? Doua, in 2004 si 2011. Cate meciuri au castigat in playoff? Zero!!! 0-4 in 2004, cu New Jersey Nets, si 0-4 in sezonul anterior, cu Boston Celtics.
Mergem acum in San Antonio, piata de desfacere medie. In aceeasi perioada, Spurs s-au calificat de fiecare data in postsezon, fara exceptie, au fost eliminati doar de doua ori in prima runda si au castigat trei titluri NBA, in 2003, 2005 si 2007.
Memphis si Oklahoma City. Doua francize aflate in piete de desfacere mici. Ambele au prins playoff-ul in sezonul anterior, Thunder au jucat chiar finala de conferiunta cu Dallas Mavericks, iar viitorul lor, daca nu fac vreo prostie de a isi da superstarurile intr-un schimb falimentar, arata stralucitor, avand in vedere mediile de varsta scazute ale componentilor.
Asadar a pleca de la premisa ca daca ai bani mai multi faci si performanta mai buna este inacceptabil pentru mine. Daca ai un management bun faci performanta, daca nu arunci cu banii pe fereastra, asa cum au facut Orlando Magic cand au platit niste salarii ridicole unor jucatori ca Lewis sau Arenas. Astia sunt banii pe care ii vor patronii inapoi, insa prost nu este cine cere, ci acela care da. Pe langa asta, daca tot se vrea egalitate se pot imparti banii din alte incasari, asa cum se va intampla cu cei din drepturile tv, incepand cu sezonul 2013/2014.

Unde au gresit jucatorii?

Sa nu ma intelegeti gresit. Baschetbalistii din NBA nu sunt niste sfinti. Au aratat pe parcursul acestui lockout ca dragostea aceea nemarginita fata de baschet e cam falsa, ca banul e cel mai important, insa sunt de parere ca nu au facut altceva decat sa isi ceara drepturile, stiind care este importanta lor pentru echipele din care fac parte.
Eroarea a fost ca pana prin luna Septembrie au stat prin vacante (Vince Carter posta pe youtube clipuri cu el dansand pe plaja in compania unor reprezentante de sex feminin cu posterioare ale caror dimensiuni erau “agabaritice”), dupa care s-au trezit ca nu mai este timp pentru intelegere si au inceput sa se intalneasca zi de zi, cate 10-15 ore, pentru dezbateri interminabile cu patronii. A trebuit sa vina Noiembrie, luna in care trebuia sa vorbim despre baschet, nu despre lockout, pentru a isi da seama ca nu au cum sa castige si sa apeleze la decertificarea Uniunii si la intentarea unui proces “anti-credinta”, practic un proces in care patronii erau dati in judecata sub acuzatia ca nu negociaza cu intentii bune si ca cifrele prezentate ca pierderi sunt doar inselaciuni contabile.
Din moment ce intalnirile au inceput prin 2008, iar probabilitatea ca sezonul sa fie pierdut complet sau partial avea un nivel extrem de ridicat, era atat de greu sa urmezi exemplul Uniunii din NFL (liga de fotbal american), cea care, ajunsa exact in aceeasi situatie, s-a apucat sa decertifice Uniunea si sa dea in judecata patronatele imediat dupa intrarea in lockout, lucru intamplat in luna Martie? In NFL nu s-a pierdut niciun meci, nici macar presezonul. E drept, acolo se vorbea doar de castiguri, insa succesul a fost garantat de miscari “agile” si oportune. O alta comparatie care arata cum au abordat cele doua tabere aceeasi situatie este cea dintre DeMaurice Smith si Billy Hunter, directorii executivi de la NFLPA si NBAPA (PA= Asociatia Jucatorilor). Smith a renuntat la salariul sau pana in momentul incheierii lockout-ului, Hunter nu, remuneratia sa fiind undeva la aproximativ doua milioane dolari anual.

Cum au castigat patronii?

Ca opinie personala, sunt aproape sigur ca acel proces i-a speriat pe patroni. In cazul in care l-ar fi pierdut, ar fi fost nevoiti sa plateasca salariile jucatorilor pe durata conflictului, plus compensatii, ceea ce ar fi insemnat enorm, mai ales ca, nefiind sezon, nu ar fi existat niciun fel de incasari. La doar cateva zile dupa decertificarea Uniunii Jucatorilor, cele doua tabere s-au intalnit in “secret”, un secret atat de mare incat a aflat imediat toata presa americana, si... BINGO, a aparut rezolutia. Uniunea fiind acum inexistenta, Billy Hunter nu mai era platit, lucru extrem de neplacut pentru el, din cate imi dau seama. Patronii au renuntat la cateva probleme de sistem, au oferit jucatorilor 50% din “BRI” (incasarile totale ale ligii), cu posibilitatea de a ajunge la 51.2%, in cazul cresterilor profiturilor (inainte acestia primeau 57%) si posibilitatea ca oricare parte sa renunte la acest nou CBA (contract colectiv de munca) dupa sase dintre cei zece ani pe care se va intinde, in cazul nemultumirilor. In primii doi ani salariile si taxa de lux nu vor fi afectate, taxa de lux care acum obliga echipele ce depasec plafonul salarial sa plateasca suma egala cu diferenta dintre totalul salariilor si plafonul salarial catre liga. Practic, la un dolar depasit, bagi un dolar si in visteria NBA.
O miscare geniala din puctul meu de vedere. De ce? Pai acest CBA trebuie supus la vot, dupa reasamblarea Uniunii. Cei mai afectati sunt baschetbalistii de top, cu salarii mari, si debutantii. Ceilalti nu vor resimti acest proces si astfel vor vota pentru. Chiar daca Bryant, James, Rose sau Howard voteaza impotriva, acestia formeaza doar minoritatea, asadar propunerea va trece. Stiu ca 17 milioane, atat cat ia LeBron intr-un sezon la Heat, inseamna enorm raportat la salariile noastre, insa daca doar plecarea lui scade cota de piata a unei francize cu 250 milioane de dolari, atunci lasati-ma sa consider, strict din punctul de vedere al afacerii, ca merita mai mult.
Asta nu mai este problema noastra, ci a lor. Ei isi aleg liderii de sindicat, asa ca proverbul care spune “Cum iti asterni, asa dormi” se potriveste foarte bine. Sunt zvonuri cum ca Billy Hunter isi va pierde postul dupa ce se va da parafa pe noul contract.
Important este ca, desi am asteptat cu doua luni mai mult decat de obicei, vom avea baschet in NBA, un sezon de 66 de meciuri, pe care va invit sa il “traim” impreuna la Dolce Sport si Dolce Sport HD. Cum nici macar liga nu a anuntat decat programul pentru ziua de Craciun, nu va pot spune care va fi desfasuratorul transmisiunilor, insa totalbaschet.ro va va tine la curent.

NBA, de la “Where Nothing Happens”, inapoi la “Where Amazing Happens”!