Olympiakos Pireu a devenit campioană a Europei pentru a doua oară în istoria baschetului masculin rezervat formaţiilor de club. Elenii au cucerit acest trofeu duminică (13.05) la capătul uneia dintre cele mai spectaculoase reveniri consemnate într-o finală continentală în această disciplină.

Echipa din portul Pireu pornea cu ultima şansă la turneul final de la Istanbul ce a reunit principalele trei favorite la trofeu anunţate încă de la începutul sezonului. Olympiakos nu a cedat, beneficiind şi de cel mai consistent aport al publicului la Istanbul pentru a depăşi în ordine pe FC Barcelona respectiv pe CSKA Moscova pentru a-şi trece în cont acel trofeu pe care l-a cucerit în urmă cu exact 15 ani.

Şi atunci, exact ca şi în urmă cu două zile, Olympiakos a beneficiat de inspiraţia antrenorului, legendarul Dusan Ivkovic. Aflat la cel de-al doilea mandat în funcţie, după cel îndeplinit în perioada 1996/99, repurtatul antrenor sârb a demonstrat de ce este, chiar şi la vârsta de 68 ani, în continuare unul dintre cei mai rafinaţi tehnicieni ai baschetului continental. El completează cel de-al 34-lea sezon în calitate de antrenor.

Că a beneficiat şi de proasta inspiraţie a fundaşului Milos Teodosic, fostul jucător al lui Olympiakos, în secvenţa decisivă, care a jucat rapid acţiunile de atac ale lui CSKA şi nu a implicat pivoţii în joc aşa cum ar fi fost recomandat să o facă datorită avantajului evident al ruşilor în spaţiul de trei secunde, dar şi pentru că atunci când dispui de plus consistent pe tabela de marcaj  într-un asemenea meci orice antrenor cere atacuri cu posesie prelungită, este deja altă poveste. A comis abatere de condusă, a faultat în prima secundă de atac a adversarului, a aruncat hazardat la jumătatea timpului de atac cu mână în faţă, a comis abatere de paşi, a ratat o liberă şi aşa mai departe. Şi să nu uităm de liberele ratate de Ramunas Siskauskas în faza premergătoare coşului decisiv. Însă ar fi păcat să nu subliniem în aceeaşi măsură ploaia de reuşite de la distanţă semnate Mantzaris, Sloukas, Keselj, pe fondul cărora finala a fost relansată.

Povestea succesului lui Olympiakos este însă extrem de interesantă. Formaţia finanţată de către fraţii Girogios şi Panagiotis Angelopoulos a avut mai multe iniţiative în anii anteriori de a cuceri Euroliga masculină. Reţeta a fost cu totul alta faţă de cea din acest sezon. Paradoxal, investiţiile masive au venit în anii anteriori, atunci când Olympiakos a aruncat în aer piaţa transferurilor din Europa oferind salarii colosale la nivel continental unor jucători precum Theo Papaloukas, Josh Childress sau Linas Kleiza.

Înaintea revenirii lui Ivkovic, banca a fost încredinţată altor doi tehnicieni de renume în Europa. Este vorba despre Pini Gershon respectiv Panagiotis Giannakis. Primul nu a reuşit să califice echipa nici măcar la turneul final al Euroligii pentru ca cel de-al doilea să o califice la Final Four în 2009 şi să o ducă în marea finală un an mai târziu.

Cu Ivkovic pe bancă şi cu aceeaşi reţetă financiară Olympiakos a ratat complet sezonul 2010/11, fiind eliminată în sferturile de finală de către Montepaschi Siena. Apoi, în vara anului precedent, bugetul a fost redus drastic, familia Angelopoulos hotărând să abordeze cu totul altfel sezonul 2011/12. Astfel, Olympiakos s-a despărţit de jucători precum Theo Papaloukas, Milos Teodosic, Ioannis Bourousis, Matt Nielsen, Rasho Nesterovic sau Yotam Halperin.

În schimb, au venit jucători al căror CV nu avea cum să o recomande pe Olympiakos printre favoritele la trofeu. Vorbim despre veteranul Pero Antic, americanii Kyle Hines, Joey Dorsey sau Acie Law, toţi aruncaţi ca nişte măsele stricate de la echipele unde au început acest sezon sau l-au terminat pe precedentul. E limpede că vorbim despre jucători de certă valoare însă nicidecum despre oameni obişnuiţi cu succesul sau cu meciuri decisive în faze superioare la nivel de Euroligă.

Din garnitura de bază rămăsese doar Vassilis Spanoulis. Iar parcursul echipei pe toată durata desfăşurării Euroligii în această ediţie a fost unul anevoios. Având mari probleme pe postul de pivot şi jucând cu un Spanoulis ale cărui probleme în anumite aspecte ale jocului au fost extrem de evidente în pofida talentului indiscutabil, Olympiakos s-a  chinuit chiar şi în sezonul regulat, acolo unde de obicei nu a avut niciun fel de probleme.

Totuşi, alb-roşii au avansat dintr-o grupa a morţii, având un bilanţ de 6-4 în prima fază a întrecerii. A avut apoi 3-3 în TOP 16, acolo unde a încasat două înfrângeri clare pe mâna lui CSKA, una dintre ele la o diferenţă de 32 lungimi. Apoi, în playoff, s-a revanşat pentru eliminarea din sezonul precedent în aceeaşi fază a competiţiei, învingând Siena cu 3-1 la general.

Ceea ce s-a întâmplat la turneul final ştim cu toţii. Iată, aşadar, că sezonul 2011/12 în Euroliga masculină ne-a arătat cum poţi deveni campion continental în condiţiile în care respectiva echipă resimte din plin schimbarea drastică a efectivului de jucători precum şi reducerea semnificativă a bugetului. Deşi a pierdut nu mai puţin de opt meciuri, Olympiakos Pireu a devenit campioană a Europei.

Însă, nu trebuie uitat faptul că printre protagoniştii acestui succes de răsunet obţinut de către Olympiakos Pireu în primul rând se află jucători eleni. Autohtoni. Precum Vassilis Spanoulis, Georgios Printezis, Kostas Papanikolaou, Evangelos Mantzaris, Kostas Sloukas, Lazaros Papadopoulos sau Panagiotis Vasilopoulos.