Statele Unite ale Americii au confirmat calculele hârtiei și au cucerit medalia olimpică de aur în cadrul concursului de baschet masculin. Americanii au avut de muncit în finala disputată împotriva Spaniei, pentru a doua oară consecutiv, fiind testați serios pe aproape întreaga desfășurare a meciului.

Ibericii au început excelent, aruncările lui Juan Carlos Navarro fiind foarte precise pe parcursul primei secvențe. La Bomba a înscris 14 puncte în primele câteva minute de joc pentru a ține Spania aproape de o echipă SUA ce părea dezlănțuită și lansată spre o victorie convingătoare la diferență considerabilă.

Jocul s-a desfășurat, în continuare, sub semnul echilibrului acest lucru datorându-se defensivei compacte și bine organizate a Spaniei. Aceasta a aglomerat spațiul din interiorul semicercului pentru a împiedica pătrunderile americanilor. De fapt, Spania a jucat cât de mult s-a putut o apărare colectivă, evitând relația unu la unu în cadrul căreia forța lui LeBron James și mișcările lui Kobe Bryant ar fi avut de fiecare dată câștig de cauză. Sună foarte ciudat să spui că o echipă s-a apărat bine și a terminat cu 107 puncte încasate, dar adevărul este că la ce forță ofensivă are echipa americană și modul în care s-a desfășurat finala, Spania s-a descurcat onorabil pe faza de apărare.

În condițiile în care naționala SUA nu a avut prezență la interior, Tyson Chandler fiind un non-factor tot meciul (inclusiv la 'munca de jos' care l-a propulsat în această echipă), adică 9 minute cât s-a aflat pe parchet, Spania a avut suficientă forță, combinată cu un joc inteligent ce a pus în valoare superioritatea de înălțime la pozițiile 4-5, pentru a face viața dificilă echipei mai bine cotate.

Desigur apărarea aglomerată la interior, dejucată de câteva ori de puternicul LeBron James sau pe viteza incredibilă a lui Chris Paul, are și reversul medaliei. Astfel, jucători de calibrul lui Kevin Durant, Kobe Bryant sau Carmelo Anthony au rămas descoperiți în afara semicercului. După cum bine știm, semicercul în NBA se află la depărtare mai mare decât în regulamentul FIBA și acest lucru a favorizat echipa americană. Aceasta a transformat 15 aruncări de la mare distanță în puncte. Însă acesta e motivul pentru care, oarecum surprinzător, echipa lui Krzyzewski a terminat finala olimpică cu mai multe încercări din spatele semicercului decât cele efectuate din interiorul acestuia.

Bine-nțeles trebuie notat și faptul că americanii, în special Carmelo Anthony, dar în unele situații chiar și Kevin Durant sau Kobe Bryant, au aruncat fals, lucru care le-a creat probleme în fața unei echipa spaniole încăpățânate și intrată în joc cu scopul de a scrie istorie.

La celălalt capăt al terenului Spania a beneficiat în prima parte a jocului de aruncările lui Navarro, siguranța la controlul mingii oferită încă o dată de discretul însă atât de prețiosul Jose Calderon (cu Rubio în teren numărul de posesii pierdute al Spaniei ar fi fost evident mult mai mare și de aici cu sigur ar fi urmat mai multe acțiuni în viteză pentru americani), precum și de Rudy Fernandez.

Diferența de talie în spațiul de trei secunde s-a transformat într-un veritabil atu pentru Spania. Însă acest lucru a fost cu adevărat vizibil de abia în sfertul al treilea. În toată această perioadă ibericii au trăit, pe faza ofensivă, exclusiv din punctele lui Pau Gasol și Serge Ibaka. Cei doi au înscris 22 din cele 24 puncte ale Spaniei în sfertul 3. Aceștia au pulverizat apărarea americană în zona vopsită, Pau Gasol fiind magistral în această perioadă de joc. După ce în prima repriză Pau a adunat șase pase decisive, având capacitatea de a scoate mingea din spații strâmte pentru a aerisi jocul echipei sale, oferind colegilor șanse pentru puncte de la semidistanță sau distanță. În plus trebuie notată prestația lui Marc Gasol - 80% la aruncările din acțiune pentru un total de 17 puncte (un singur punct adus de la linia de pedeapsă) și a comis a 4-a greșeală personală în sfertul al doilea, respectiv de siguranța de la linia de pedeapsă, prezența în joc și desigur recuperările aduse de Serge Ibaka. 

Deși ambele echipe au avut o rotație de câte nouă jucători (chiar dacă toți cei 24 jucători au intrat în finală, câte trei de la fiecare echipă au petrecut prea puțin timp pe parchet) a fost lesne de observat faptul că, în echipa Spaniei, jucătorii care au trecut prin NBA au avut un aport pozitiv în jocul Spaniei. Alături de aceștia doar Sergio Llull a avut o prestație solidă în jocul cu americanii. Desigur trebuie notat faptul că Navarro a jucat un singur sezon în NBA, iar Sergio Rodriguez a fost trecut destul de mult cu vederea de antrenori în liga profesionistă nord-americană.

De cealaltă parte notăm jocul discret pentru un Deron Williams care a semnat un contract fabulos în această vară. Deși, reușitele sale, două la număr, din afara semicercului au avut o însemnătate deloc de neglijat. De asemenea, Russell Westbrook n-a fost o piesă foarte importantă în această finală. Practic jocul americanilor s-a învârtit în jurul fabulosului Kevin Durant, a puternicului și mereu inspiratului LeBron James, experienței lui Kobe Bryant, vitezei lui Chris Paul și prezenței incomode pentru adversar și utile pentru echipa SUA a lui Kevin Love.

Nu putem să afirmăm că Spania a limitat jocul echipei SUA, ori că ar fi surprins-o, însă faptul că s-a ținut mereu scai de principala favorită a turneului olimpic și chiar a condus-o în momente importante ale partidei trebuie să aibă o explicație. E imposibil altfel. În mod cert ibericii au venit extrem de determinați în această finală. Însă, americanii nu au putut alerga atât cât și-au dorit. Aici intervine meritul Spaniei de a nu pierde mingea, de a nu face cadouri echipei adverse. De aceea Calderon și Navarro sunt jucători atât de importanți. Ei nu fac cadouri. Nu sunt prea spectaculoși, în special primul fiind extrem de discret la acest capitol, dar aduc siguranță. Sunt o mană cerească pentru un antrenor și o echipă ordonată.

Nu uităm de accidentarea dubioasă a lui Marc Gasol în ultimul amical, unul direct cu SUA, premergător turneului olimpic, cum nu putem să trecem așa ușor cu vederea faptul că Spania s-a predat în fața Braziliei în meciul direct cu această națiune din faza preliminară pentru a evita SUA în semifinale. Însă e limpede că Spania a fost un competitor demn de finala olimpică și e clar că ibericii, probabil la ultimul concurs de asemenea anvergură cu această garnitură (Navarro are 15 veri consecutive în slujba echipelor naționale și nicio accidentare de lungă durată în toată cariera, Pau Gasol are peste 30 ani, iar pe postul de pivot de NBA acest lucru e sinonim cu uzura și așa mai departe), au venit în finală puși pe fapte mari. Au refuzat să se predea, dar forța baschetbalistică înfricoșătoare de care dispune această echipă a Statelor Unite ale Americii (rețineți - lipsită de accidentații Derrick Rose, Dwight Howard și Dwyane Wade) a fost superioară, chiar dacă la limită. Pentru că rezultatul final reflectă, de această dată perfect, diferența dintre cele două echipe în acest meci.

SUA este campioană olimpică pe bună dreptate și merită felicitată pentru seriozitatea cu care a tratat întrecerea. În același timp, deși a deranjat pe multă lume modul în care a ajuns pentru a doua oară consecutiv în finala olimpică, Spania ne-a arătat în ultimul act din ce aluat este alcătuită. O generație fantastică, care din anul 2001 și până astăzi a jucat opt finale în 12 întreceri (european, mondial, olimpic). Astfel, probabil și ibericii ar fi meritat mai mult decât argint pe baza a ceea ce au arătat în finala acestui concurs. Însă, spectatorul neutru, cu adevărat pasionat de sportul cu mingea la coș, trebuie să se declare mulțumit de ceea ce ne-au oferit aceste echipe în finala olimpică. Pentru a doua oară consecutiv!

Citiți și

SUA și-a apărat titlul. Spania a oferit o replică demnă de finala olimpică!