S-a terminat. Visul multora dintre noi ca selecţionata feminină a ţării noastre să ajungă la turneul final al Campionatului European din Polonia a luat sfârşit. Germania a ştiut când să apese pe accelerator şi să-şi asigure cel puţin un loc la baraj, acolo unde va întâlni naţionala Ungariei. Învingătoarea va ajunge la Eurobasket într-o serie din care mai fac parte Polonia, Muntenegru şi Spania.

Iniţial nu am dorit să fac niciun comentariu referitor la campania noastră de la Taranto. Dacă a fost sau nu greşită, dacă antrenorii au luat sau nu cele mai bune decizii şi dacă Federaţia Română de Baschet a adus sau nu pentru selecţie cele mai în formă şi mai experimentate jucătoare nu este treaba mea. Fiecare şi-a făcut, sunt convins, meseria aşa cum trebuie.

Ceea ce mi-a lăsat un gust amar de-a lungul acestor preliminarii a fost modul în care anumite persoane, ca să le numesc astfel, au ales să "încurajeze" naţionala. Faptul că întreaga omenire se trage din Adam şi din Eva şi doar românii din Decebal şi din Traian are pefectă acoperire, de această dată. Şi am să argumentez.

Nu contează dacă sunt sau nu un fan Stacey Nolan şi nici al vreunei jucătoare din lotul naţional. Nu acest lucru are importanţă aici. Ca jurnalist, în primul rând, trebuie să fi imparţial şi să încerci să prezinţi faptele aşa cum sunt. Faptul că am şi o legătură cu baschetul este cu totul altceva. Ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost modul în care multă lume a ales să se manifeste după eşecurile României în grupa de la Taranto.

Fraze de genul "Adio calificare", "Nu mai avem nicio şansă", "Gata România, v-am spus eu că aşa se va întâmpla", "Infatuatul Stacey Nolan a ratat calificarea", "Pe surse, se pare că tehnicianul american a reuşit să tensioneze atmosfera din lot" şi "E clar că antrenorul Nolan a fost penibil" au fost "încurajările" venite de acasă. Înainte de meciul cu Belgia, după această partidă şi imediat după eşecul cu Serbia astfel de comentarii au putut fi vizualizate pe forumuri, pe site-urile de specialitate şi în mass media.

Sincer să fiu nu pot să cred că am ajuns până acolo încât să ne bucurăm de o ratare a calificării. Nu pot să cred că lumea parcă a ales să hulească România. Nu pot să cred că nimeni nu mai crede într-o naţională care ne-a adus atât de multe satisfacţii de-a lungul anilor. Nu pot să cred că am renunţat atât de repede să mai fim români. Încă odată ne-am dovedit falşi şi am arătat că nu ştim să ne respectăm valorile.

Pentru ce ar veni Florina Paşcalău în România în condiţiile în care noi nu ştim să o încurajăm? De ce nu alege Flori Diaconu o formaţie mai puternică decât Rapid dacă suporterii din ţară nu cred în ea? Oare Cristina Ciocan, Annemarie Parău şi Ancuţa Stoenescu, toate accidentate, s-ar fi simţit bine atunci când au aflat ce scriu fanii de acasă? De ce să rămână Claudia Pop şi Eli Pavel în prima ligă când tot ceea ce noi putem face pentru ele este să le îndepărtăm?

Fără a lua partea nimănui, noi ne-am învins singuri. Oricât de mult a fost acuzată Federaţia Română de Baschet înainte de aceste preliminarii eu sunt convins că lipsa noastră de respect faţă de jucătoare este un lucru josnic şi nu are nicio legătură cu Stacey Nolan, Carmen Tocală şi cu alţi oficiali. Are legătură, din păcate, cu bunul simţ. Pe care noi l-am cam uitat în ultima perioadă şi pe care ar trebui să-l găsim cât mai rapid dacă ne dorim ca aceste fete să ne ierte pentru modul în care am ales să le "încurajăm".

Aşa este, suntem dezamăgiţi cu toţii pentru că nu am ajuns la turneul final. Însă trebuie să ştim cum să ne comportăm şi să nu ajungem să ne refulăm gesturile într-un mod în care lipsa fair-play-ului este evidentă. Indiferent ce se va întâmpla de astăzi, indiferent dacă vom învinge sau nu Italia, eu spun doar atât: "Hai România!".