Astăzi vă oferim a doua parte a interviului cu Dan Moraru, care are peste 50 de ani pe prima scenă a baschetului românesc. Acesta și-a început activitatea de antrenor când era încă jucător activ la CSU Brașov, la finalul anilor 70. A continuat să fie principal până în 2006, când a simțit că nu mai este ce a fost și a decis să facă un pas în spate și să rămână în staff. A fost și președinte de club de-a lungul timpului. Dan Moraru ne-a povestit istoria ultimului titlu al celor de la ICIM Arad, cel din 2013, dar și alte întâmplări din cariera sa de antrenor.

În prima parte a interviului, Dan Moraru ne spunea că a trecut de la volei la baschet pentru a scăpa de armată. Și i-a reușit timp de zece ani, dar până la urmă a fost nevoit să o facă. În afară de armată, n-a vrut nici să se facă antrenor, dar nici de această postură nu a scăpat.

De ce nu mi-a fost frică n-am scăpat. N-am vrut să  fac armata și am făcut-o la 30 de ani. N-am vrut să ajung antrenor și am făcut mulți ani. Mi-am dat seama când eram cu nea Petrică (antrenorul care l-a învățat baschet) în sală, meciuri, că este infernală meseria asta, n-am vrut. Chiar visam, fac facultatea de educație fizică, o școală generală, educație fizică, când n-ai chef: luați mingea și jucați-vă.

Efectiv nu am vrut să mă fac antrenor după primul sau al doilea an de baschet ca jucător. Când am văzut câtă muncă și ce vorbe lua antrenorul nostru când pierdea echipa. N-am vrut să ajung și acolo am ajuns. După 7 ani altfel vedeam problemele și altfel lucram.

A început ca secund la CSU Brașov, când încă era jucător activ, ocupând locul 3 cu echipa din postura, de jucător și antrenor secund.

Eu am 42 de ani ca antrenor, dar 5 ani am fost și jucător și antrenor la băieți, la CSU Brașov. Am făcut-o pe antrenorul secund pentru că, în 77, antrenorul meu de la Galați (n.r. cel cu care a venit la Brașov) a plecat la Iași. Conform regulii, antrenorul de schi de la catedră (sărituri) Nea Gicu, avea un metru și 60, și-a luat specializare baschet și l-au obligat să vină antrenor. Eu eram deja angajat la club ca și organizator de competiții, că jucam și trebuia să fiu undeva angajat, mergeam la serviciu. După primul antrenament, Nea Gică m-a chemat și a zis: Dane știi care e regula. Te rog frumos, ce crezi că trebuie să rămână de la Petrică? Așa și jucam, conduceam și antrenamentele... n-aveam cum să fiu principal.

Tot o conjunctură și evenimente necontrolate de el l-au dus pe Dan Moraru să antreneze la feminin.

Am fost la un moment dat jucător, antrenor și vicepreședinte de club. Președintele era onorific și vicepreședintele era cel care conducea clubul. A trebuit să plec în 82 la Voința, să mă transfer, pentru că aveam o problemă de familie și partidul mi-a zis: „tovarășul Moraru, trebuie să părăsiți postul, e post de conducere, nu aveți calitatea morală să fiți pe postul de vicepreședinte” și atunci m-am dus antrenor la Voința, cu prima sarcină să mă ocup de selecție și de învățare, că jucam baschet la băieți cu CSU. După aceea a trebuit să preiau echipa pentru că antrenorul s-a lăsat, nu știu ce s-a întâmplat cu el.

În ediția 82-83 jucam la băieți și am fost antrenor la fete la Voința Brașov. În 83-84 am continuat să joc la băieți și eram antrenor la Voința, că retrogradasem. În 85 am scăldat-o, mai mult am fost cu echipa pentru că promovasem și trebuia să mă ocup ca lumea. Uite așa am preluat-o și am făcut echipă începând din anul 82 până în 86, când am întărit-ocu Magda Jerebie, cu Luci Grecu, cu jucătoarele mele de 18 ani pe care le adusesem: Menihart, Vrabciu, Crăjbean și cu încă două jucătoare mai vechi puțin. În 88 am câștigat Cupa României care se numea atunci Cupa Federației. În 90 am ieșit vicecampion cu Voința Brașov. După aceea de patru ori am terminat pe locul 3 cu Fartec.

Dan Moraru ne-a explicat cum l-a ajutat faptul că era încă jucător la începutul carierei de antrenor.

Asemănarea între meseria de jucător și de antrenor este de 10-15%, sunt două meserii. Foarte mulți jucători inversează, cred că 85% este ușor. Ei nu-și dau seama că este altă meserie. Eu am avut noroc că fiind jucător am fost nevoit să fiu și antrenor 5 ani și am făcut-o pe antrenorul principal fără să am chiar statutul de antrenor principal.

Acest statut presupune următoarea chestiune: au câștigat sâmbătă meciul, luni: bravo fetelor, extaordinare ați fost. Ai pierdut sâmbătă meciul, luni: bă ăla-i un dobitoc, antrenorul ăla-i un tâmpit... Mie nu putea să-mi facă în condițiile de atunci dacă eu eram antrenor și jucător. Mă dă afară ca antrenor dar continui ca jucător. 5 ani am căpătat experiență fără să am trac. După am trecut la fete, am retrogradat după primul an, în Divizia B a fost floare la ureche. După aceea aveam 6, 7 ani deja, începusem să intru în a doua meserie.

Este o mare diferență să antrenați fete și băieți?

Din punct de vedere baschetbalistic, al mijloacelor folosite, al dozării efortului, al combinațiilor tactice sau sistemelor de apărare este același. Diferența o face sexul, în sensul că fetele nu pot să aibe același ritm de joc, aceeași amplitudine sau chiar viteza de execuție și de reacție. Nu poți să compari viteza, sub toate formele, modul de luptă și agresivitate între cele două sexe, e greu. E normal, băieții sunt mai dotați. Din punctul de vedere al antrenamentului sportiv, până și dozarea efortului este aproape aceeași. Tehnica folosită de fete și băieți, în mare, e aceeași. Apărarea, sistemele, la fel. Apărarea ce o fac băieții pot să o facă și fetele, la alt ritm, la altă amplitudine și așa mai departe.

Dan Moraru s-a sfătuit cu doi antrenori experimentați după ce a trecut la fete, iar sfaturile lor i-au fost de folos ulterior. 

Singura diferență, pentru un antrenor să facă față la fete și la băieți, e că la fete trebuie să cunoști foarte bine sexul ăsta frumos. Practic, am avut două povețe. Când am ajuns în 82 antrenor la fete, m-am pus și mi-am făcut grafice, plan de antrenament ș.a.m.d. și i-am arătat unui antrenor de la Cluj, Vasile Geleriu. Și zic: nea Vasile, ce zici de caietul meu de antrenor? Nici n-am apucat bine să dau 2 pagini și zice: Dane, dacă ai rezultate nu te întreabă nimeni de astea. Dacă vezi că n-ai, blindează-te. De ce spun că m-a ajutat, pentru că atunci când m-am pus să mă pun la punct cu teoria, citeam și ajungeam la concluzia că eu ori n-am jucat baschet, ori ăștia nu știu ce scriu. Teoria e un pic altfel. Și mi-am conspectat teoria, am ales ceea ce era apropiat de activitatea practică, ca jucător, și asta m-a ajutat foarte mult.

Și a doua: tot cu un antrenor în vârstă, colegul meu mai târziu la națională. Din 82-83 l-am întrebat pe Costel Dinescu,  fără să știu că o să fiu cu el 4 ani la națională, cum fac cu fetele astea? El a fost antrenor la fete foarte mulți ani. Zice: Dane e simplu, nu te c... în grădina ta că ai terminat-o, adică să nu cumva să mă încurc cu vreuna că atunci ai terminat-o. N-a fost cazul că eu eram deja bătrân când m-am apucat la 41 de ani.

Punctualitatea, esențială pentru antrenorul Dan Moraru

Ca să faci față la ele trebuie să le cunoști și să te adaptezi regulilor lor. Dar ca să nu ți se suie în cap, mi-a venit ideea cu care am rezistat foarte mulți ani, cu care le-am făcut să facă separarea. Ăsta este antrenament, când s-a terminat antrenamentul suntem amici. Le-am spus din prima la toate echipele: nu am decât o singură pretenție, nici stingere, nici nimic. Pretenția: să nu întârziați. Punctualitatea la mine este de bază. Atenție, nu numai punctualitate că la 12 avem masa sau că la 10 este antrenamentul. Punctualitate înseamnă și când eu, mai ales în antrenament, spun fă aia și aia, apăi să faci. A, că n-o faci bine, dar să văd că vrei s-o faci. Aia tot punctualitate e. Sau să-ți spun în afara antrenamentului: te duci și faci aia și aia, s-o faci.

L-am întrebat pe Dan Moraru dacă a avut și întâmplări amuzante în cariera de antrenor. Și-a amintit de un moment din anii 87-88, când era să rateze antrenamentul de după-amiază, pentru că a fost la schi vreo patru ore și, când trebuia să se întoarcă, a așteptat mult după mașina care făcea legătura Brașov-Poiana Brașov. Aceasta nu putea veni pentru că era accident pe drum.

Nu aveam schiurile la mine că erau la antrenor, acolo la cabană la Postăvaru. Eram numai în costum de schi și apreschiuri sau cum se numesc. Trece o jumate de oră... e accident pe drumul poienii. Vai, nu tu telefoane mobile, întârziam la antrenament. Le făcusem pe astea mici, fugeau pe stradă, dar nu au întârziat. Eu nu am întârziat, nici acum nu întârzii. Punctualitatea este baza educației.

Salvat de căpitanul de raliuri din vremea când era conducător la CSU, spre dezamăgirea fetelor care așteptau cu entuziasm să întârzie...

Venea pe drumul Poienii un taxi. Când mă uit, fostul meu căpitan de raliuri. Laci, e accident, ești liber? Haide. Până măsurau ăia, le-am spus cine sunt, i-am rugat frumos, i-au făcut loc lui Laci să treacă cu mine. Am ajuns la 5 sau 6 fără un minut și ceva. Mersi Laci! Sar și deschid ușa la sală. Știi ce făceau? Erau pe bănci din astea de gimnastică, toate stând jos cu ceasul în mână. Când am deschis ușa toate au făcut un aah... zic: hai, gata, în picioare, ce vă așteptați?

În 1994 era antrenor la Fartec Brașov, la naționala de senioare și profesor la școala sportivă Brașovia. S-a despărțit de club după ce oficialii nu au vrut să îi dea o primă pentru un contract nou, cu care și-ar fi luat mașină. A plecat o perioadă la Arad, dar nici acolo nu a rămas după ce nu a fost ajutat să își aducă mobila din orașul de sub Tâmpa.

În luna aprilie, când s-a terminat campionatul, Fartec a negociat cu jucătoarele, cine vrea să rămână. Brașovencele au rămas, că aveam 4 în echipa selecționată în 80 și ceva, unele erau și măritate. Cu ele era ușor de negociat, ăștia nu acceptau să sară ele calul că erau măritate, nu se mărea contractul. Dintre astealalte, 3, 4 au spus că rămânem în primul rând dacă rămâne domnul Moraru. Ei au spus că rămân, că sunt brașovean, nu-i problemă, încă nu negociasem și ele au semnat. Când mi-a venit și mie rândul am avut și eu o pretenție: dați-mi și mie primă de instalare, că și mie îmi expiră, 2000 de dolari să-mi cumpăr o Dacie de ocazie, din asta la mâna a doua. N-au vrut. Am zis să nu credeți că acum vă șantajez sau o întind. Pe mine m-a căutat Aradul.  Și atunci i-am dat telefon la Stelică (Văduva). Liber? Liber.

Am venit în 94 la Arad de la Brașov. În iunie am început antrenamentele și am făcut până la 1 septembrie, pentru că eu eram profesor titular la școala sportivă și pe 1 profesorii titulari trebuie să se prezinte la post. Eram titulari și eu și nevastă-mea. Mă angajaseră nu știu pe unde, nevastă-mea dăduse concurs și reușise. Îmi dăduseră apartamentul, dar fără ceva scris, doar cheile, era cu semn de întrebare. Și le-am spus: Dacă la 1 septembrie nu îmi dați tir să-mi aduc mobila, dați-mi niște bani să angajez eu un tir. Aveam o vorbă: unde-i bine nu-i de mine, unde-i rău, hop și eu. Nu mi-a dat. Între timp am fost în Macedonia și pierdusem cu 8 puncte. Eu am plecat și au venit alea și au bătut greu aici. Și m-am întors la școală. Nevastă-mea s-a dus la post la școala ei generală și eu m-am dus la școala de antrenor. Între timp la școala sportivă se angajase Magda Jerebie, care mi-a luat grupa mea. Asta era în septembrie.

Trecerea la Dej, tactica făcută cu săpunul în baie, bugetul aproape nelimitat și locul 2 în 97...

În noiembrie mă trezesc cu un telefon: Sunt inginerul Pantelimon, de la Dej, șeful secției de baschet. Intraseră atunci în Divizia A și antrenorul n-a fost niciodată la senioare, numai la junioare, îl cam depășea nivelul. Domnul Stăvaru renunță... Era Carmen (n.r. Tocală), sora lui Carmen, aveau echipă bunicică da aveau 5 meciuri, 5 înfrângeri. Am ajuns acolo vineri seara și aveau meci sâmbătă cu Târgoviște, care avea 10 meciuri, 10 victorii în 94. Pe Carmen o știam, pe Doina... m-am dus. Era în vestiar o oglindă, dați-mi un săpun, le-am desenat ceva acolo. Le-am schimbat un pic... și l-am bătut pe Moise, prima lor înfrângere.

Mi-au dat și bani să-mi cumpăr Dacia, mi-au dat salariu de 3 ori mai mare decât era ca profesor. Ele jucau pe prime de joc în care sâmbătă se juca și luni am primit prima, și eu, de 3 ori cât salarul. Așa am rămas la Dej. La Brașov nu erau bani. Nefiind obișnuit cu treaba asta, n-am putut să cred la Dej că, dacă așa cum am luat locul 2, cu bani destul de puțini dar cu multă muncă, dacă voiam să cer bani să aduc orice jucătoare, îmi dădeau. După aia am aflat, era combinatul de celuloză și hârtie care era trecut pe faliment. Dădeau la sport, la fotbal dădeau bani. Cheltuiau banii să bage firma-n faliment că era energofagă și era ștearsă de pe lista intreprinderilor cu care să poți să faci ceva. În 98 s-a rupt filmul că în 4 ani falimentaseră fabrica.

Cum a fost ca selecționer?

Ca selecționer depinzi foarte mult de valoarea lotului. Prima dată am fost în 90 la naționala de senioare, jucătoare foarte bune. În 90 noi căzusem într-o grupă foarte grea și dacă nu luai locul 3 cădeai în grupa a 2-a. Am reușit să mă mențin în grupa 1.

Dan Moraru a antrenat echipa națională de senioare în 1990, 1993, 1994, 1995 și 2008. La începutul anilor 90 erau grupe valorice în calificări și se făceau turnee și se promova dintr-o grupă în alta pentru prinderea celor zece locuri disponibile, alături de gazdă și deținătoarea titlului.

Mai departe n-am fost că m-am certat cu antrenorul federal. A fost o chestiune în care Suedia era, pe locul 6. Noi trebuia să pierdem cu ele să ne păstrăm locul 3. Dacă le băteam, eram la egalitate cu Polonia și Germania. Polonezele erau aproape calificate și își permiteau să dea meciul la câteva puncte. Dacă am fi câștigat, eram la egalitate în trei și pierdeam locul dacă dădeau meciul. S-a întâmplat exact cum am bănuit. Noi am bătut că antrenorul federal a zis că e campionat serios, e și FIBA aici. Pe urmă a dat meciul Polonia la Germania. Și am pierdut locul ăla. Atunci eu m-am repezit să-l caut „să-l omor pe ăla”, acum suntem foarte buni prieteni. În țară când am ajuns, Moraru nu mai corespunde ca antrenor că nu se mai înțelege cu fetele.

În 1993, Dan Moraru a revenit la prima reprezentativă, alături de Costel Dinescu. Echipa s-a calificat la turneul final din 1995 unde a bătut pe Ungaria.

În 93 au retrogradat în grupa a 3-a valorică și am fost iarăși numit, cu Costel Dinescu. Am luat echipa din grupa a 3-a, primul turneu în 93, la Arad, tot la Arad următorul. Am calificat echipa din grupa a 3-a la turneul final, de 12 inițial. S-a făcut turneu final la Brno din 14 că veniseră Croația și Iugoslavia, era războiul între ei.

După acea calificare, naționala a fost recompensată și trimisă la Jocurile Mondiale Francofone, de la Paris din 1994, plus un cantonament înainte de acea competiție. Antrenorul Dan Moraru a văzut această participare ca un „desert” și în cantonamentul premergător le-a lăsat libere pe fete.

Vine la mine secretarul federației și zice: vezi că a venit la mine de la minister. Ca răsplată că v-ați calificat la europene, vă trimite la Jocurile Mondiale Francofone. Unde vrei cantonament și când? Fetelor, pentru că v-ați calificat, am fost întrebat și ne trimite la Jocurile Mondiale Francofone. Am zis că vreau cantonament la Mamaia. Zic: aveți voie să veniți și cu ciocârlanii. Cantonamentul ăsta e în felul următor: liber toată lumea și seara obligatoriu ne strângem și jucăm și noi câte-o miuță. Așa am și făcut. Eu efectiv eram bucuros că ne-am calificat la europene. Jocurile Mondiale Francofone erau pentru mine ca un fel de desert. Și au venit când au vrut, au plecat când au vrut, făceau ce voiau. După-masă veneau.

„Desert”, dar...  

Era ministrul secretar de stat la bere pe terasă că ne-a cazat într-un campus universitar. Era și mondialul de fotbal din 94. Liber, ne-am calificat... Fii atent aici, astea sunt mondiale. Am raportat, vă dau prime, sunt considerate ca performanță mare, nu luați medalie... atunci am spus fetelor: liber, da luăm meciurile în serios. O competiție formidabilă, cu o echipă a Franței la baschet fete și cu o echipă a Canadei superbă, ele au jucat finala. Am jucat pentru locul 3 cu o echipă din Africa și am luat locul 3.

De acel cantonament și prima competiției se leagă și „un regret” al longevivului om de baschet, care a rămas fără primă, din cauza ciocolatei.

La Francofone am plecat după Mamaia. Acolo eu răspundeam. Aveam masa, aveam casă și de la federație 5 lei pe zi pentru dulciuri. Fiind în 94, la recepție era plin de snickers și de bounty, ciocolată. Cum unele plecau, unele iar veneau, la sfârșit când să facem socotelile, mi-a mai rămas la masă nu știu cât. Ce facem cu banii ăștia? De toți banii ciocolată. Fetelor, ciocolată. Eu am semnat decontul, ăia au făcut decontul atâta cazare, atâta masă, atâtea dulciuri. Dulciurile erau separate, aveau un barem în lei. Și diferența nu era bună la decont.

Ies din aeroport. Moho Câmpeanu, tabel: bravo bă, locul 3 la fete. Semnați aici, o să luați premiere. Treci și semnează, tu iei p... . Ce zici Mocule? Băi, tu știi că ai de plătit nu știu câte sute de lei că mâncarea aia tu le-ai dat ciocolată... bine, am semnat și aia a fost prima.

A rămas la Someșul Dej până în 2000, după care au urmat două experiențe în competiția de seniori a băieților, prima la Cluj-Napoca, urmată de cea de la Timișoara.

Atunci am ajuns la Cluj. Era președinte Ghiță (n.r. Roman) și nici ei n-aveau. Un an am stat. De multe ori, când venea Criestescu la antrenament, aveam 8, atât era toată echipa. El se împrumuta prin tribună să plătească arbitrajul. S-a terminat campionatul și nu știa Ghiță, se continuă sau nu.

Ați avut momente mai slabe ca antrenor?

Normal, orice antrenor are momente mai slabe. La Timișoara la băieți, când în campionatul 2001-2002 Timișoara retrogradase din Divizia A și pentru ca ELBA să continue tot în Divizia A, se părea că dacă nu era tot în prima ligă nu mai sprijină.Eu am venit antrenor la o echipă care retrogradase. Plecaseră doi jucători, veniseră doi jucători de baschet bunicei, Păltinișanu și Viciu. În rest, în afară de ei și cu Bota, toți erau jucători veniți de pe băncile liceului, veniți la facultate de pe la Deva, Alba Iulia... trebuia să fac cu ei o echipă, după pretențiile lui Vermeșan, ca sponsorul ELBA să fie mulțumit, să termin pe locul 8 din 14. Era foarte greu. Momentul greu a venit când în luna februarie a venit și mi-a spus la revedere. A fost singura mea întrerupere de 3, 4 luni, că în mai am venit și la Arad.

În 2002 s-a întors în baschetul feminin și de atunci este alături de clubul arădean. În 2002 BC ICIM Arad pierdea finala campionatului în fața marii rivale din Târgoviște.

S-a supărat Faur că a investit, le-a adus pe Laura (Nițulescu) și Ancuța (Stoenescu) în 2001-2002 să câștige campionatul și a luat locul 2, nu l-a câștigat. Atunci le-a dat afară pe toate, și pe ele, și pe antrenor, și pe jucătoarele bătrâne și atunci l-a adus pe Wunsch (n.r. manager la clubul arădean, descoperitor de talente și câștigător a multe titluri la junioare). I-a spus: nu mă interesează, faci echipă, aduci din toată țara tineret. Dacă crezi că te descurci bine, dacă nu cauți și antrenor. Atunci l-am sunat pe Stelică. S-a dus la Wunsch și i-a zis că Moraru e liber. El știa că nu poate să facă față la senioare... Așa am ajuns la Arad. Eu cred în destin. Multe mi s-au întâmplat în viață... și când m-am dus la Dej: într-o săptămână să-ți faci lichidarea, transferul, să te și muți, parcă totul era dirijat.

Cum l-ați descrie pe antrenorul Dan Moraru?

Rău și drastic când e vorba de antrenament. Glumeț și vesel, de altfel sunt recunoscut că una, două, spun bancuri, misogine, ca să zic așa. Sunt și recunoscut pentru asta. Am făcut trei echipe în viața mea. Prima la Brașov, când am preluat o echipă care era destul de slăbuță și a trebuit să aduc niște jucătoare de clasa a 12-a. După aceea am retrogradat. Tot cu ele am ajuns ca în 88 să câștig Cupa României. După aceea tot cu ele am înaintat și am terminat pe locul 2. La Dej este a doua echipă, și cu alea am luat locul 2. Din 2002-2003 am construit echipa Aradului. După 2 ani am luat locul 2, toate erau junioare.

Până să vin la Arad n-am beneficiat de bani în așa fel... era și vremea comuniștilor, mai ales la Brașov, când nu puteam să mă lupt cu echipele federației, cu Voința București, Sportul Studențesc și cu ICM Nergu. Era și președintele federației și patrona și o echipă, sau cu U Cluj. Nu puteam să mă bat cu ele. La Dej aș fi putut, dar n-am putut să cred că dacă voiam de 3 ori mai mulți bani, îmi dădeau de 3 ori mai mulți bani.

Dozarea efortului este una din tainele antrenoratului. În funcție de perioada de pregătire și ciclul săptămânal sau de etapă, așa trebuie să faci antrenamentele cu o dozare în care să ții cont de următoarea etapă. În afară de dozarea efortului, altă taină a antrenorului este: ca să ajungă jucătorul să facă ce zici tu, trebuie să-l pui prin exerciții să facă ce zici tu. Dacă nu face așa, degeaba îi explici. Trebuie luni de zile să exersezi.

În 2006 a luat decizia de a face un pas în spate, pentru că a simțit că nu mai este ce a fost ca antrenor.

Din 2004 am zis că mai am un pic și ies la pensie. Învăț engleza, să intru pe calculator să fac analize.... Dacă le știam pe astea două mă mânca și o făceam pe antrenorul. E mare lucru să îți dai seama că dacă nu ești ce-ai fost te faci de rahat. 

În 2006, la 61 de ani, am simțit că nu mai sunt ce am fost ca antrenor. M-am surprins pe mine la antrenamente și la meciuri, când făceau vreo prostie sau făceau vreo chestiune care nu era normală, la 40 și ceva de ani „luam problema în mână” și eu dădeam din mână. Și atunci am zis stai puțin, înseamnă că ești gata. Dacă dai din mână și nu te impui, gata. Și atunci am zis să aduc pe unul. La 61 de ani îmi făcusem traiul, îmi mâncasem mălaiul. Eram Maestru al Sportului, eram Antrenor Emerit, aveam Ordin Meritul Sportiv cls. II.... Zic că dacă nu mai sunt eu, l-am adus pe Budurean care n-avea nici 2 ani de antrenorat, mai ales la fete. Tu faci ce spun eu, îi spuneam, de multe ori mai băga de la el. Zic Adi stai, asta e pentru nivel de 14 ani. Efectiv i-am dat mură-n gură. Când l-am adus am trecut Budurean antrenor principal, eu director tehnic că nu mai țineam acolo. Într-o lună jumate a venit Budurean și am ieșit campioni. Conferință de presă, începe Budurean... m-am uitat la el și nu m-a interesat. Zice am găsit o echipă bine pregătită fizic și eu am făcut așa, deci eu eram antrenor de atletism... în fine, asta e. După aceea l-am lăsat pe el și a făcut o selecție destul de proastă și n-am avut echipă în 2007. Și-n 2008 zic Adi, trebuie... și am ieșit campioni și-n 2008.

Dan Moraru a fost și președintele clubului arădean din 2006 până în 2012. Sezonul 2010-2011 a fost unul de referință pentru galben-albastre, care au câștigat titlul și Cupa României, precum și Liga Europei Centrale. După victoria finală din campionat, Dan Moraru a rămas fără mustață, chiar pe teren.

Am zis nu putem să câștigăm toate 3: campionatul, cupa și Liga Europei Centrale. Echipele din campionat le știam și știam că putem să câștigăm. Dar zic: e echipă cehă. Era în 2011. În 2005 Cehia a ieșit campioană europeană la baschet feminin, n-o fi scăzut chiar așa nivelul. Și a ieșit. Și atunci au venit, Marcel mai ales, și cu aparat și cu spumă. Eu nu mai vedeam, eram bucuros. În anul ăla n-a fost Târgoviștea. Și Sepsi avea echipă bună. Și Fleșeriu era la început, multe greșeli a făcut atunci.

Nu îmi venea să cred. Adică aveam echipă bună, dar am jucat și cu echipe valoroase. Noroc, și mi-am adus aminte acum în 2013, că pe bancă stătea un antrenor care ne-a ajutat pe noi, cum am pățit cu Nini la Târgoviște. Și cu chestia asta mi-am adus aminte de un motto foarte bun pentru meseria de antrenor, spus de Napoleaon Bonaparte: Întotdeauna o armată de berbeci condusă de un leu poate să învingă o armată de lei condusă de un berbec. Este o înțelepciune care se potrivește meseriei unui antrenor. Cu Sepsi am câștigat în 2008 campionatul tot din cauza că s-a băgat Ildiko Vass. E drept antrenoarea era îmbătrânită deja. Când îmbătrânești nu mai ești ce-ai fost. Poate dacă o lăsa pe aia, s-a băgat și s-a ales praful.

Dan Moraru a revenit ca antrenor principal pe banca arădeană în sezonul 2011-2012, după despărțirea de Zoran Visic, care avea în palmares Euroliga cu Ekaterinburg, în 2003.

A câșigat la ruși Liga Campionilor, la Ekaterinburg, da avea 2, 3 secunzi și echipă foarte bună. Credea că aici are echipă de jucătoare bune, le spunea aici ne apărăm așa, aici așa. A plecat, am continuat eu, s-a terminat. Am zis așa: dacă o luăm Marcele pe aia, pe aia... pe Givens, pe Bartee... Din 2008, Marcel caută prin agenți jucătoare și mi le arată mie. Eu mă uit, e bună, nu e. E bună, cât? Eu, de 12 ani, aleg jucătoarele acolo prin niște criterii de-ale mele: aruncarea corectă, fizicul, viteza ș.a.m.d. N-am avut bani decât când am avut bani ICIM și Goldiș împreună. În 2011 și 2013 a fost, după aceea s-a terminat. În 2006 am câștigat titlul cu 100.000 de euro. Am zis că dacă le luăm pe alea, pot să fac și eu pe antrenorul, dar am zis totuși să căutăm că e greu să fac pe antrenorul dacă nu știu engleza.

Ultimul titlu câștigat de formația arădeană, în 2013, a rămas în istorie pentru revenirea memorabilă din meciul 5 al finalei, când galben-albastrele au câștigat deși CSM Târgoviște a început cu 18-0. Dan Moraru avea aproape 68 de ani când a condus echipa spre titlu. Au fost multe probleme de gestionat în acel sezon, multe generate de întârzierile salariale. A fost și o prolemă legată de relația dintre jucătoare și antrenorul secund, Cristina Ciocan.

Mi-a venit ușor. Ea le traducea că știe foarte bine, numai că nu am ținut cont de un lucru. Îi dădusem la un momentdat mână liberă, am pus-o să și conducă niște meciuri. Nu mi-am dat seama că femeile sunt invidioase și una de vârsta lor, și colegă cu ele, era șefă. Nu exagera, era antrenor. Ele nu vedeau așa. Risper și cu Laplante erau în Carolina de Nord sau Sud, rivalitate. Imediat după (n.r. au renunțat la antrenoarea secundă) am simțit că ne-am unit.

Atunci jucătoarele nu s-au antrenat normal din cauza problemelor financiare și asta s-a văzut în unele meciuri.

Ele nu luaseră leafă din ianuarie și după ce am câștigat Liga Europei Centrale ne-am dus la Alba Iulia, ele deja nu mai munceau. Eu nu mai puteam să fac nimic. În momentul în care eram drastic cu ele, în condițiile în care nu-i dai leafă, le dai prilejul să se comporte ele ale dracului. Le vorbeam frumos. N-aveam cum să mă impun. A venit februarie-martie, la Alba Iulia, aveam 16 puncte la pauză, încep sfertul trei cu o aruncare de trei și m-a bătut la 10 puncte. Deci 30 de puncte în repriza a doua. N-au mai avut aer că nu s-au mai antrenat. Am venit acasă și le spun că pot să câștige campionatul, nu aveți pregătire și au început ușor, ușor să muncească.

Arădencele au câștigat primul meci al finalei campionatului din 2013 la cinci puncte și l-au pierdut pe al doilea la unul. În meciul trei, acasă, s-au impus la 9 puncte, iar pe al 4-lea l-au cedat la trei. Dan Moraru ne-a povestit despre discuțiile care au avut loc înainte de meciul decisiv în fața formației care a jucat în Euroligă în acel sezon. Între timp oficialii clubului le-au lămurit pe fete că își vor primi banii.

Vreți să câștigăm la Târgoviște, hai să ne lămurim: meciul de alaltăieri l-ați pierdut pe apărare, deja făceau ele ce vor. Zic: schimbăm felul în care v-ați apărat. Ce faceți voi e apărarea pe care o aplicați voi de câteva meciuri încoace. Nu este cea care trebuie. La Risper cuvântul: nu apărarea a fost de vină, n-am dat noi din picioare. Fetelor, ca să fie clar: puteți să dați voi din picioare, să fiți Speedy Gonzales, pentru ce face Târgoviște, apărarea asta nu e bună. Faceți ce spuneți voi sau facem apărarea cu care am câștigat CEWL și puteam câștiga și în cupă dacă vă antrenați. Zice: am studiat meciul pe video și o să vă demonstrăm că nu apărarea e de vină și noi n-am luptat...

18-0. Chiți (n.r. Cristiana Cutaș) tradu” Eram cu tabla, nu amenințam. Dar faptul că într-adevăr făceau ce vor ele și într-adevăr era 18-0, și-au dat seama... ușor, ușor au vrut, am mai speculat și eu ceva acolo, am alternat apărările și m-a ajutat foarte mult Nini.

Ce apărare ați aplicat atunci?

De zece ani am tot aplicat, din 2006 încoace, când am avut ocazia. Fac două feluri de apărare în zonă. Pe vremea mea era 2-1-2 sau 1-2-2, 3-2 și apărarea în zonă 1-3-1. De aici pot să fac variații. O fac și o repet foarte bine apărarea asta în zonă. Și în om la om aplic o singură din asta pentru apărarea pick-and-roll-ului. Apărarea lui se face în 4, 5 feluri, asta o facem și murim pe mâna noastră.

Antrenorul formației arădene a alternat apărarea om la o la pick-and-roll cu zona.

Aplicam apărările cam așa: am primit coș, schimb apărarea. N-am primit coș, aceeași rămâne. Dacă 5 faze nu primesc coș, aceeași rămâne. Cum am primit coș, schimb. Alții, am dat coș, schimbăm. Cum să schimbi? Eu mă apăr zonă, nu primesc coș, de câteva ori la rând, de ce să schimb dacă n-am primit coș? Imediat am primit, iar o schimb. Numai când primești și e de ajuns 3 faze, iarăși 2 și încă trei legate, foarte bun.

Fază fixă, lateral. La al doilea pas ne așezăm în zonă, la al doilea pas ne așezăm în om la om. Multe mingi n-am luat coș cu chestia asta. Dar trebuie repetată și exersată. Dacă eu eram antrenor la Târgoviște nu mă bătea Aradul. A venit Mărginean după meci, și-a dat seama că Nini a greșit și mi-a strâns mâna. N-ajungeam aici dacă erau plătite la timp că atunci mă impuneam. Nu faci ca mine? În regulament scrie că trebuie să asculți antrenorul, pac amendă.

În lotul arădean a fost timp de mai multe sezoane și fata lui Dan Moraru, Diana. Acesta avea 48 de ani când s-a născut fiica sa.

În afară de faptul că e o diferență foarte mare între noi, când la 50 de ani ai copil mic și mai lipsești și de acasă... De când s-a născut până la 3, 4 ani a fost cu mine în Dej. După aia am plecat la Cluj, Timișoara, Arad. Eu eram mai rar pe acasă. După aia a murit mama ei și am adus-o cu mine. Ce am apucat să fac cu ea la Dej, până la 9, 10 ani, am învățat-o să arunce la coș cât de cât corect. După aia am încercat să fac cu ea, să-i întăresc picioarele, să alerge, nu mult, în perioada de vară că în rest a făcut la Ildy Sereș. În primul rând ca jucătoare, copilul tău când dă de greu nu ascultă și n-ai cum să reacționezi. Și în al doilea rând, dând-o să facă la altcineva și încerci să o corectezi, a și zis, fugi de-aici că mi-a zis mie profa că nu așa.

Este greu să vă antrenați propria fată?

E foarte greu să ai fata ta în echipă și mai ales când ai obiective din astea de campion. Când a ajuns la echipa mare am avut meciuri multe în care jucam cu locurile 9-12 și juca jumate de meci. Nu numai ea, și celelalte: acuma mă bagă și pe mine. Nu din primul an, că a stat pe lângă echipă vreo 3, 4 ani. Din al 3-lea an ar fi vrut s-o bag și la meciuri mai cu miză. Dar n-aveam eu curaj, nu numai pe ea, și pe altele, pentru că eu nu aveam obiectiv locul 5. Și mai ales pe ea, că dacă o băgam, o forțam și pierdeam, alealalte care ar fi vrut și ele: păi da, a băgat-o pe fiică-sa.

La mișto îmi spunea domn profesor. De asta s-a și lăsat la 25 de ani. A zis: dacă nu sunt jucătoare să joc de la 25 de minute-n sus, n-are rost să mai continui. Să zic că o mai lungesc 5 ani. La 30 trebuie să mă apuc de ceva, de ce să nu-ncerc să mă apuc de la 25? Acum își caută de lucru. Într-un fel caută scuze, a găsit că dacă tot trebuie să mă las, să o fac acum.

Care sunt cele mai bune momente pe care le-ați avut ca antrenor?

La echipa națională a fost 1994-1995 când ne-am calificat la europene, Jocurile Mondiale Francofone. La echipa de club au fost cele 2 medalii de argint de la Brașov și de la Dej și primul titlu, în 2006, câștigat cu o echipă tânără formată de mine și cu bani foarte puțini. Și al doilea, echipă bună și situația grea financiară din 2013. Care cred că datorită experienței mele, nu știu dacă alt antrenor putea să le țină în frâu prin comportament și atitudine. Nu știu dacă altcineva avea atâta experiență. Să nu iei leafa, să fie disensiune între antrenorul secund și jucătoare. Numai cu mare diplomație am putut să le fac să joace și în ultimul ceas. Ele au crezut că meseria de antrenor este una ușoara și nu numai ele, foarte mulți jucători.

Mare diferență între un antrenor din anii 70 și un antrenor de acum, acum sunt mult mai multe mijloace de informare. Ca și predare a jocului de baschet, ca mijloc de învățare a copiilor, nu e mare diferență. Pentru că teoria este, numărul de copii... Pe vremea mea erau cel puțin de 15 ori mai mulți ca acum. Acum cine vine, dacă cumva îl pui să muncească sau te apucă nervii și țipi o dată, vai de mine, să nu cumva să mai țipați că îmi spargeți urechile.

Conform CV-ului său, Dan Moraru are 10 locuri 1 de-a lungul carierei, câștigate ca antrenor principal, antrenor secund sau din alte funcții. Printre acestea enumeră 4 locuri 1 în campionatul de senioare (2006, 2008, 2011, 2013), 3 Cupe ale României (1988, 2011, 2014), 3 Ligi ale Europei Centrale (2011, 2013, 2015), 10 locuri 2 și 13 locuri 3. Dan Moraru a semnalat una din distincțiile pe care le-a trimit ca fiind importantă pentru el: includerea în Hall of Fame-ul de la Arena de Baschet, unde sunt numele, autograful și amprenta marilor nume ale baschetului românesc. Aceasta este specială pentru el, pentru că acolo va putea să îi vadă fiica sa palma și să își amintească de el și după ce nu va mai fi.

Care sunt cele mai bune jucătoare pe care le-ați antrenat?

Am făcut un clasament pe posturi. Dacă se face un clasament trebuie să îl faci pe posturi. Obligatoriu trebuie să pui pe locul 1, cel mai bun fundaș, 3. Aștia 3 trebuie să-i alegi, dacă se poate din ani cât mai apropiați. Baschetul, ca și orice sport, totuși a progresat. Chiar dacă România în 2005 era în primele 12 în Europa. Așa și la clasament, dacă e una care a jucat în anii 80, cum e mama lui Cristina, maică-sa a fost pe postul 2, nu e mare diferență între mama lui Cristina Ciocan și cele de pe doi pe care le-am pus eu. Dar ea a jucat în anii 70-80. Asta a jucat în anii 80 și ceva, 90 și e alt baschet. Dacă asta era ieșită într-adevăr din comun ca fizic și tehnică, atunci o treci. Tehnic nu e mare diferență între cele de acum și cele din anii 60, fizic este. N-ai cum pe postul 5 în România, cred că și peste ani, să nu fie Ștefi Borș, Mariana Bădinici, să nu fie chiar și Carmen Tocală.

Iată echipa pe posturi aleasă de Dan Moraru și pe facebook în luna aprilie:

Poz. 1: M. Netolinschi, D. Ciupe , A. Părău. Poz. 2: M. Moise, S. Mușat, C. Hânda. Poz. 3: M. Jerebie, C. Ciocan, S. Simion. Poz. 4: A.Dragos, G. Mărginean, G. Kiss. Poz. 5: S. Borș, M. Bădinici, C. Tocală, L. Nițulescu.

Ce vă motivează să continuați după atâția ani în baschet? Dan Moraru se gândea în 2015 la retragere, dar a rămas alături de gruparea galben-albastră.

Și conjunctura, neavând bani de vreo 3 ani, fiind și pensionar, dacă eu mă las, dacă eu renunț și se lasă Marcel, clubul se desființează. N-are cine să vină și să ne ia locul, organizatoric și chiar un pic și tehnic. Indiferent cine vine, la penuria de bani pe care o avem, nu poți s-aduci decât jucătoare și antrenori fără pretenții financiare mari. Dar și așa, dacă ai bani să zicem că atunci poate să dăinuie clubul pentru că toți suntem de înlocuit. Dar dacă eu plec, Marcel nu poate singur, dacă el pleacă, nu pot singur. Dacă plec poate să găsească înlocuitor, dar ne trebuie bani. Echipa și chiar clubul este de trei ani la limita de a fi sau a nu fi. De 12 ani fac deconturile astea. Și pe dunga foii mă controlează dacă e bine.

Cum este Dan Moraru în afara baschetului?

Pesimist și glumeț. În timpul liber citesc și mă uit la sport și la știri. La toate sporturile, inclusiv snooker. Citesc, de obicei, neavând prea mult timp, ziarele, dar întotdeauna când mă duc la culcare recitesc scriitorul meu preferat, William Faulkner, care, nu spun o noutate pentru cine l-a citit, poți să-l citești de 3, 4, 5 ori și-nțelegi tot timpul altfel. E un scriitor cu totul altfel. Prima care pe care am citit-o de la el și m-a fascinat a fost „Pe patul de moarte”.

Muzică: bineînțeles că îmi plac The Beatles, Ray Charles, James Brown, Temptation. Filme mai puțin, mi-au plăcut la vremea lor, dar acum nu mai am timp, nu pot din cauza sportului și a știrilor. Mi-a plăcut un serial care cred că mă caracterizează. Cred că semăn un pic, când am ieșit cu Dejul pe locul 2, Carmen și cu toată echipa îmi spuneau: felicitări domnul Bundy. Deci serialul Familia Bundy oricând l-aș vedea. Printre porecle a mai amintit de Yoda, din Războiul Stelelor, cum îl numea Stacey Nolan, antrenorul principal al arădencelor la tripla din 2011.

*foto: arhiva personală, baschetarad.ro