La începutul fiecărui an, antrenorii colegiului la care joacă Irina Părău își roagă jucătoarele să scrie într-un caiețel care este baschetbalista care le inspiră și care le influențează jocul cel mai tare. Alegerea Irinei a fost Emma Meesseman, MVP-ul finalei WNBA din 2019, pentru că aceasta dă dovadă de un echilibru rar pe teren.

Irina și-ar dori să calce pe urmele Emmei și să ajungă să evolueze în WNBA sau în Euroligă, însă știe ca are de parcurs un drum lung. Chiar dacă vrea să ia totul pas cu pas deja are stabilite anumite obiective pentru următorii trei ani universitari.

Sezonul acesta vreau să mă impun mai mult în echipă, să îmi câștig minutele și să devin o jucătoare mai greu de scos din teren, să zic așa. Nu contează pentru mine dacă sunt titulară sau nu pentru că am avut meciuri foarte bune în care am intrat de pe bancă. Apoi, în sezonul următor, vreau să devin mai vizibilă la nivelul conferinței, să fiu printre cele mai bune din conferință și, până termin, îmi doresc să fiu o jucătoare la care să se uite cluburile și pe care să o vrea. Vreau să termin, să îmi iau diploma, să am rezultate și statistici bune la echipa asta pentru a putea continua undeva în Europa. Mi-ar plăcea să joc în Turcia sau în Rusia. Însă, atât timp mai este până atunci că nu are sens să mă gândesc de-acum.

Irina a început baschetul în Cluj-Napoca, la Galactica, apoi a trecut la Napoca Baschet School și, în cele din urmă, a ajuns la echipa de senioare a Universității Cluj. Sub îndrumarea lui Dragan Petricevic, baschetbalista clujeană s-a dezvoltat foarte mult și a făcut cunoștință cu baschetul profesionist. Evoluțiile solide din Liga Națională au atras atenția celor de la Tulane University și, astfel, după terminarea liceului, Irina Părău a plecat în Statele Unite.

La început a fost mai ușor pentru mine, fiindcă am mers din timpul verii. Aveam două cursuri și câte un antrenament pe zi. Vara, ei se focusează mai mult pe fizic, dar am avut în unele zile și câte o oră de baschet. Aveam cam două ore de baschet pe săptămână. Am avut timp să îmi intru în ritm. Câteva săptămâni, în august, mă pregăteam singură cu antrenorii fiindcă restul echipei avea liber. Asta m-a ajutat să mă simt integrată și să înțeleg cum funcționează lucrurile. Când a început școala, eram deja familiarizată cu oamenii, campusul și cultura de-acolo. Mă rog, în măsura în care poți să te aclimatizezi într-un timp așa de scurt.

Pot să zic că am fost primită destul de bine în cadrul echipei. Antrenorii chiar erau foarte curioși, mă mai întrebau lucruri legate de pregătirea mea. Cumva au vrut să fie un schimb de experiență, să învețe și ei despre mine. Chiar îmi plăcea, mă mai întrebau unii „Cum se zice asta în română?” sau „la voi cum se face în situația asta?”. E interesant să îți dai seama că lucruri care pentru tine par normale, pentru alții sunt ieșite din comun. Îmi place echipa, îmi place grupul. Chiar sunt entuziasmată să mă întorc și să mă reunesc cu echipa.

Tulane este o universitate de top din Statele Unite ale Americii, rata de acceptare fiind de doar 17,3%. Sistemul de învățământ este unul care îți permite să testezi domenii cât mai variate, astfel încât să descoperi treptat care este direcția pe care îți dorești să mergi. Irina este deja hotărâtă să își dea licența pe sănătate publică, însă își propune să profite de tot ceea ce îi oferă universitatea și să se dezvolte și în alte domenii.

Acolo e diferit sistemul de învățământ față de cel din România pentru că intri la facultate și ai, să zic, doi ani în care poți să experimentezi tot felul de chestii. Nu e ca și cum intri la Facultatea de Psihologie, ci e ca și cum ai intra la UBB (n.r. Universitatea Babeș-Bolyai). Ai un curriculum de bază pe care, orice ai face, trebuie să îl parcurgi și niște categorii de cursuri din care poți să îți alegi. Istorie, artă, dans, muzică, poți să îți alegi tot felul. E foarte variat la început. Poți să fii de la început decis, dar oricum va trebui să faci lucrurile generale. Și-atunci de ce să nu descoperi unele lucruri despre care nu știai că îți plac?

Eu m-am dus setată să fac sănătate publică, am luat câteva cursuri și am înțeles mai bine ce înseamnă. În continuare cred că vreau să merg pe linia asta, dar pot să îmi adaug mai multe „licențe” sau majors. Poate o să iau psihologie, însă asta ține și de timpul pe care o să îl am. Dacă plănuiam vara asta să fac trei cursuri, am putut să fac doar unul din cauza pandemiei. Deci lucrurile se schimbă atât de mult încât n-ai ce face.

Dincolo de libertatea pe care o primesc în alegerea cursurilor, studenții au dreptul de a-și face programul în așa fel încât să aibă timp și de alte pasiuni. Înainte cu o lună de începerea unui semestru, jucătoarele de la Tulane Green Wave primesc orarul antrenamentelor. „În primul semestru, a fost de la 11 la 2 și, în al doilea, a fost de la 9 și ceva până la 12. Înainte de antrenament aveam forță și apoi mergeam la două, trei cursuri”, ne-a povestit Irina.

Așadar, viața unui student-athlete este o îmbinare între sport și educație. Nu există una fără cealaltă, iar o dovadă în acest sens este programul unei zile de meci.

Dacă jucăm acasă, clar mergem la ore, deci nu se discută să primești motivare. O dată am avut examen cu o oră și jumate înainte de meci. M-am descurcat surprinzător de bine, chiar m-a ajutat să mă concentrez și la meci. Acum depinde de fiecare cum e. Avem antrenament dimineața, o oră jumate de aruncări, mai repetăm câteva chestii specifice pentru strategia de meci și apoi ne ducem la cursuri. De-obicei, trebuie să fim la sală înainte cu două ore de meci. Intrăm, facem aruncări ușoare, apoi încălzirea, stretching, drill-uri cu pase, layups și ședința tactică. Mai facem câteva lucruri prin care intrăm în atmosfera meciului și cam așa e.

Irina Părău a evoluat în 31 de partide în sezonul 2019-2020 și a avut medii de 4.1 puncte și 2.7 recuperări în 17.4 minute petrecute pe teren. Dincolo de aceste cifre, Irina simte că s-a dezvoltat, că a învățat o mulțime de lucruri noi și a rămas impresionată de accentul pe care antrenorii l-au pus pe detalii.

Eu zic că am progresat clar pe șutul de la distanță și semidistanță. Până acum nu o vedeam neapărat ca o șansă pentru mine să marchez puncte relativ ușoare. Acolo jucătoarele erau mult mai puternice decât aici și atunci a trebuit un pic să îmi adaptez stilul de joc. Am învățat foarte multe lucruri pe partea de apărare pur și simplu din nevoia de a face față stilului de joc de-acolo. Nu pot să zic că încă le stăpânesc, dar văd oportunitatea de a crește pe partea asta. Sunt sigură că acum, după ce am avut și contactul cu dificultățile acelea, am și înțeles ce trebuie să fac, am experiența și o să aplic. A fost un an de învățare, un an de adaptare, nu pot să zic că mi-am schimbat stilul foarte mult, dar am conștientizat cum stă treaba, care sunt cerințele.

Eu am reușit să stau acolo aproape o lună singură cu antrenorii. Venea zilnic câte unul, făceam antrenamente de individualizare cu ei și mă filmau să văd cum ies la minge, cum prind mingea, cum îmi așez picioarele, cum să pornesc fără să fac pași. Îmi arătau cu încetinitorul. Sunt lucruri pe care aici, în România, nu le conștientizam. Primeam mingea, porneam și mă frustram că îmi fluierau pași. Nu înțelegeam de ce, fiindcă așa repetam la antrenamente și nimeni nu mă corecta pentru că nu se vede așa bine când ai 15 oameni în sală. Sunt detalii mici care dau dovadă de profesionalism. În timpul antrenamentului, avem exerciții în care ne despărțim: guards și posts. Dacă avem o temă de joc pentru o anumită echipă, repetăm blocajele și facem individualizare pe tema respectivă, în cadrul antrenamentului.

De partea cealaltă, și antrenorii de la Green Wave au fost încântați să aibă în lot o jucătoare care a evoluat la nivel profesionist. Această experiență a Irinei a contribuit la comunicarea dintre ea și antrenori și i-a acordat un altfel de statut.

Ei au fost entuziasmați că o să aibă pe cineva care are și o altfel de experiență decât liceul. Eu zic că au putut să îmi ceară mai multe lucruri sau să vorbească cu mine fără să îmi explice fiecare procedeu în parte sau fiecare element. Când nu ești expus la o varietate de stiluri de antrenori, nu ai cum să știi mai multe. Cred că asta m-a ajutat să învăț mai ușor și ei s-au bazat pe mine mai mult.

Per general, Irina este mulțumită de felul în care a decurs primul ei sezon din Statele Unite. Chiar dacă au fost unele aspecte care au surprins-o, jucătoarea de 20 de ani a profitat de meciurile jucate în Liga Națională și de experiența duelurilor cu baschetbalistele puternice din campionatul românesc.

Niciodată nu poți să știi de dinainte cum va fi. Cea mai mare supriză pe care am avut-o a fost cu stilul fizic. Erau foarte multe jucătoare care săreau și nu mai aveai ce să le faci, erau masive sub panou. Dacă n-aveai o strategie să dublezi la ele, n-aveai nicio șansă. Știam că sunt mult mai atletice pentru că vedeam că jucătoarele care vin în România sunt cele mai atletice din echipă. Când m-am dus acolo și am văzut că toate sunt cam de același calibru, am resimțit altfel. Eu zic că m-am adaptat bine și am reușit să îmi creez un stil care să fie compatibil cu ce se joacă acolo. E diferit. De fiecare dată când știam că la un meci va trebui să o țin pe o adversară mare, puternică și care se împinge, mă gândeam că și în România a trebuit să apăr astfel de jucătoare, că am mai făcut asta și că pot.

O altă jucătoare ce nu posedă un fizic deosebit, însă care s-a adaptat și a dominat întrecerea universitară din State este Sabrina Ionescu. Irina se simte inspirată de baschetbalista ce a fost selectată cu prima opțiune în WNBA și spune că acolo nimeni nu se mai miră când Sabrina reușește o performanță remarcabilă. Irina înțelege importanța alegerii unor modele de la care să înveți, iar unul dintre primii baschetbaliști care au avut un impact asupra ei a fost Ghiță Mureșan, de care și-a amintit în urma unei întâlniri cu Lonzo Ball.

A fost o chestie foarte neașteptată. Eram la ceva camp pentru copii, organizat de New Orleans Pelicans, și nu știam că o să vină și jucători. A ținut două zile și în prima zi au fost alte fete, iar în a doua zi ne-am dus noi. La ele nu a fost nimeni și atunci nu ne-am făcut speranțe. A intrat (n.r. Lonzo Ball) și toți copiii au început să urle. Nu știam ce se întâmplă, tocmai ne aflam în mijlocul unui exercițiu. A fost foarte fain. Mi-am amintit de camp-urile lui Ghiță și, cumva, mi-am dat seama cât de importante sunt lucrurile alea pentru ei. Dacă pentru noi era ceva foarte wow să îl avem pe Ghiță între noi, pentru ei bănuiesc că era la fel sau mai mare bucuria de a-l avea pe Lonzo Ball. Lucrurile acelea chiar contează, îți fac amintiri plăcute cu baschetul și te motivează să continui.

Irina și-a petrecut vara în România, unde a continuat să se pregătească pentru următorul sezon. În parcul Rozelor din Cluj, Irina a asistat la antrenamentele pe care Mihai Silvășan le făcea cu juniorii lui U-BT și l-a întrebat dacă se poate antrena și ea cu ei. Silvășan a răspuns afirmativ și, de-atunci, Irina s-a dus aproape în fiecare zi la antrenamente de individualizare.

Mai mult eram poziții 4-5 și atunci făceam și exerciții pentru pivoți, procedee de post-up, aruncări din pick & pop, ieșiri din diferite feluri de blocaje. Chestia asta m-a ajutat foarte mult, mai ales că am putut să mă antrenez cu jucători așa de valoroși. Sunt convinsă că o să se vadă lucrurile astea și în jocul meu.

El (n.r. Mihai Silvășan), ca stil de antrenorat, mi s-a părut foarte interesant și diferit de ceilalți antrenori cu care am avut contact în trecut. Semăna cu antrenorii mei din State pe partea de atenție la micile detalii și la corectarea fiecărui procedeu de bază: ieșiri la minge sau pregătirea picioarelor pentru a fi echilibrat. Sunt unele lucruri pe care, după ce începi să faci chestii mai complicate, le uiți. Mi-a plăcut că a pus accentul pe ele foarte mult. E un om foarte pasionat și mi-a plăcut mult să lucrez cu el. Până la urmă, pasiunea asta se vede din faptul că stătea ore în șir cu sportivii, în soare sau în ploaie, în condiții dificile, și muncea fără vreo ezitare. Uneori aducea mai multă energie decât sportivii în sine. Se vedea că depune efort și chiar le transmitea asta și sportivilor.

De asemenea, Irina a lucrat și la partea de pregătire fizică, acolo unde a beneficiat de ajutorul lui Phany Ududec, antrenorul pe care l-a avut la juniorat. Prin urmare, este pregătită să se întoarcă în Statele Unite, unde se va lovi de o criză din mai multe puncte de vedere. Pe lângă pandemia de coronavirus, subiectul principal de discuție este cel al rasismului care a împânzit societatea americană.

Am observat, să zic, chestii de suprafață, nu rasism sistemic. Mai ales în mediul universitar se vorbește mult despre discriminare, în special când e vorba de admitere. Acolo, pe orice formular trebuie să scrii rasa, sexul, genul, etnia. Așa am aflat că sunt caucaziană (n.r. râde). Se pune foarte mult accent pe chestia asta și atunci, dând atât de multe detalii despre tine, creezi mai multe oportunități de a fi discriminat. Pe ascuns, se creează chestii dinastea. N-am avut acces la lucrurile respective, dar am întrebat oameni și am aflat din diferite postări că e destul de întâlnit.

Irina ne-a povestit că a mers la Walmart împreună cu un prieten de culoare și acesta nu voia să își ia ghiozdanul cu el, fiindcă știa că ar fi bănuit de furt. În cele din urmă, a decis să facă un test și s-a întâmplat exact așa cum se aștepta. De asemenea, la ieșirea din magazin, Irinei nu i se verifică niciodată bonul, în timp ce cetățenilor de culoare li se solicită să arate bonul de fiecare dată.

În domeniul sportului, mai ales în baschet, e mai mare deschiderea și acceptarea pentru că majoritatea sportivilor sunt de culoare. Ei formează majoritatea. Dar, imediat ce ieși din mediul acesta, auzi de experiențe mult mai neplăcute, cu profesori, cu membri ai mediului academic. E trist să îți dai seama că unii colegi de-ai tăi se confruntă cu chestii pe care ei nu le pot controla, fiindcă țin de cum arată.

Irina de-abia așteaptă să înceapă antrenamentele alături de echipa ei, însă este conștientă de faptul că sezonul ar putea fi amânat. Totuși, entuziasmul și pasiunea pentru baschet o fac să privească situația fără să își facă griji.

Nu mă gândesc așa departe pentru că, la noi, oricum sezonul începe de-abia în noiembrie și, fiind așa de incerte lucrurile, niciodată nu poți să ai pretenții de la ceva ce nu poți să controlezi. Mai ales în conferința noastră, care e împărțită pe vreo zece state, fiecare cu o politică diferită de tranzit. Trebuie să te asiguri că toate jucătoarele sunt testate și sunt foarte multe lucruri care trebuie să se rezolve până atunci. Dacă o să fie sezon, o să jucăm. N-avem ce să facem.

*foto: Valentin Todea/Baschet.ro, fiba.basketball, tulanegreenwave.com