Miruna Crâsnic a făcut parte din a 6-a promoție a FIBA Europe Coaching Certificate și a absolvit în această vară alături de alți 51 de participanți. Tânăra antrenoare ne-a oferit un interviu amplu în care ne-a povestit despre cei trei ani la FECC, despre structura acestui program, subiectele abordate și temele primite, dar și despre numele importante pe care le-a avut ca profesori și câteva povești ale acestora. Printre mentori s-au numărat Svetislav Pesic, Pablo Laso sau Igor Kokoskov.

Miruna Crâsnic a jucat baschet în prima ligă la BCM Danzio Timișoara (a fost și manager) și s-a retras în 2013, când a trecut pe bancă, ca și secund care se ocupa și cu pregătirea fizică. A lucrat la Timișoara cu Dan Ionescu, Ljubomir Kolarevic și Bogdan Bulj, iar din 2015 a început să colaboreze cu Dan Calancea la Olimpia CSU Brașov. A făcut parte din staff-ul naționalei U20 a României atât cu Dan Calancea ca principal, cât și cu Cătălin Tănase. 

În deschiderea interviului i-am cerut Mirunei o mică introducere despre FIBA Europe Coaching Certificate (FECC). Acest program a început în 2007 și antrenorii participă la trei sesiuni de cursuri pe parcursul a 3 ani (sau mai mulți cum a fost cazul promoției din 2018). Timișoreanca de 36 de ani a început cursurile în 2017 și le-a terminat în această vară. În primul an din ciclu cursurile s-au ținut la Campionatul European U16, divizia A masculin, la Podgorica. Au urmat cursurile de la Riga, la europeanul U18 de anul trecut, iar examenele finale au fost la Tel Aviv, la europeanul U20 din acest an.

„Este o școală elitistă, care permite fiecărei federații să își trimită câte un student, în unele cazuri au trimis chiar doi. Știu că inițial era vorba de federațiile țărilor din Europa, dar în ultimii ani au acceptat și federații de pe alte continente. Ca idee, în primul an am fost în jur de 65 de studenți din 53 de federații de peste tot din lume, inclusiv Bangladesh, Zimbabwe, Siria, țări un pic mai exotice. Este o școală la care se studiază mai multe subiecte, nu doar baschetul.

Ce materii aveați?

Materia principală, baschetul, bineînțeles, împărțită în diferite subiecte. Spre exemplu, am studiat pregătirea fizică și prevenția accidentărilor cu un preparator fizic care lucrează în NFL (liga profesionistă nord-americană de fotbal american). Am făcut nutriție, am făcut antidoping. Ceea ce mi se pare important pentru noi, ca antrenori, să știm, că până la urmă nu toți avem au la dispoziție preparator fizic, nutriționist, fizioterapeut, mai ales la echipele de juniori și trebuie să știm niște lucuri. Ca antrenor de juniori în care tu, practic, modelezi jucătorul dacă nu știi să corectezi anumite aspecte de alergare, de dezechilibru muscular, dacă nu știi să-i înveți cum să mănânce, cum să se odihnească, ei își formează anumite obiceiuri de care e greu să îl dezobișnuiești după aceea.

Din baschet ce subiecte s-au abordat?

Această școală vizează oarecum antrenorii de juniori, până la urmă. Ei consideră că e foarte important ca noi să reușim să formăm jucători și atunci se concentrează foarte mult pe antrenamentele pentru juniori. Dar normal că antrenamentele astea pot fi aplicate și la o echipă de seniori. În funcție de categoria de vârstă în care ne aflam în anul respectiv erau anumite subiecte. Dar s-au atins toate subiectele, de la tehnică de pick&roll, de hand off, de șut, de dribling, de apărare, de tranziție, efectiv tot. 

Vreo materie care ți-a plăcut mai mult decât celelalte?

Pregătirea fizică, ca întotdeauna e pasiunea mea, și psihologia. Era foarte amuzant că profesoara noastră de psihologie ținea cursul și punea tot felul de întrebări la care eu mereu aveam răspunsul pentru că am studii în psihologie și toți colegii erau așa, foarte intrigați de unde știu eu să răspund la toate întrebările. Același lucru se repeta și la cursurile de pregătire fizică. Nu pot să zic, baschetul e pasiunea numărul 1, mi-a plăcut dintotdeauna și o să-mi placă întotdeauna. Baschetul întotdeauna va fi pe locul 1, dar psihologia și pregătirea fizică au fost un avantaj pentru mine.

Temele pe care a trebuit să le realizeze în cadrul celor trei ani și examenul final

În anul 1 a trebuit să pregătim o lucrare în care să concepem noi un program ideal pentru o echipă de U16, în care avem la dispoziție orice resursă ne dorim, incluzând presezon, sezon și postsezon, cu antrenamente, cu recuperări, cu școală, cu tot ce considerăm noi că e necesar pentru o echipă de U16. În anul 2 am avut la alegere o temă. Eu mi-am ales concept defensiv, care trebuia construit pe trei categorii de ani, de la U16, U18 și U20, cu progres, cu toate detaliile, cum învățăm copiii, ce și când îi învățăm. Era o lucrare de maxim 25 de pagini, a fost considerată lucrarea finală, ca un fel de lucrare de licență.

Pe lângă asta, în cadrul anului am avut o examinare practică. În anul 1 a trebuit să facem scouting pe jucător, cu puncte forte și puncte slabe pe care să le prezentăm în fața clasei. Cu anumite teme: să folosim proiectorul, să folosim playbook-ul, să folosim un anumit program și să ne încadrăm în 6 minute. În anul 2 am avut de făcut scouting pe echipă, unii au avut atac, unii au avut apărare, în funcție de tema pe care au primit-o, la fel cu tematică, cu instrumente și cu timp de lucru. Iar în anul 3 examenele finale au constat în lucrarea respectivă pe care noi a trebuit să o pregătim de acasă, un examen scris cu 74 de întrebări incluzând toate subiectele pe care le-am studiat în decursul acelor 3 ani. Un examen oral în fața unei comisii formate din 3 profesori, cu întrebări din toți cei trei ani. Și un examen practic în sala de sport, în fața unei comisii formate din 2 antrenori, cu o zi înainte am primit tematica antrenamentului. Noi a trebuit să concepem un program de antrenament, să îl trecem pe foaie (o predam înainte de examen profesorului) și efectiv să susținem un antrenament în fața profesorului.

Nota?

Nota mea finală a fost 2,3 în condițiile în care nota cea mai mare era 1 și nota cea mai mică era 6. Eu sunt mulțumită de notă. Normal că îmi doream să iau mai mult, dar am considerat că, având în vedere că eu n-am avut experiență de lucru cu juniorii și cu copiii, până acum am lucrat doar la echipe de senioare, sunt foarte mulțumită de nota pe care am avut-o. Profesorii m-au lăudat constant, ceea ce a fost un semn bun pentru mine, eu zic că e ok.

Cum era o zi la FECC?

Ziua de-obicei începe foarte devreme, cu micul dejun care e undeva înainte de ora 8. În principiu, la ora 8 e primul curs. În prima jumătate a zilei avem cursuri teoretice de aproximativ o oră jumate, două, după care avem pauză de 15 minute de cafea. După aceea intrăm în următorul curs și tot așa până la ora prânzului. După prânz avem cursuri practice, ca un fel de clinic, care se ține în sala de baschet. În Podgorica, în anul 1, am avut sală de baschet în hotel, ceea ce era foarte ușor pentru noi. Câștigam timp și aveam pauze un pic mai lungi de jumătate de oră, în care să ne revenim. La fiecare curs practic există 10 voluntari dintre studenții participanți, care îmbracă echipament de baschet și care sunt pe teren să ajute antrenorii. După-masă, mergem în grup organizat de către FIBA la unul sau două meciuri pe care le urmărim în cadrul campionatului european, în principiu n-am stat niciodată la un singur meci, doar dacă erau mai multe cursuri în ziua respectivă.

Aveam în fiecare zi și o discuție, așa erau numite. Eram împărțiți în grupuri de câte 10 studenți și fiecare profesor avea un grup în ziua respectivă. Ajungeam să avem câte o discuție cu fiecare profesor. Erau discuții deschise în care aveam la dispoziție o oră să îi întrebăm orice doream noi. Și normal că toți ne concentram pe ce tehnică și ce tactică aplicau ei la echipele lor. Și atunci îi întrebam: noi astăzi am făcut apărare pick&roll la curs așa, voi cum sau ce tactică abordați în cadrul echipei. Și evident că sunt mai multe abordări, nu doar una. Dar noi la curs îl aveam, de exemplu, pe partea de apărare, pe Svetislav Pesic, care are filosofia lui. Filosofia lui Pablo Laso e alta. Erau păreri, dar era amuzant pentru noi așa să îi vedem cum se contrau indirect. Seara se termină cu o cină, de-obicei foarte târziu. Am avut seri în care am luat cina la 11:30 seara și bineînțeles că nu poți să termini ziua așa, fără să profităm de profesorii noștri super faimoși pe care îi invitam ori la o bere, în funcție de preferințe, o băutură non-alcoolică în recepția hotelului și ne lungeam la povești câteodată și până la 3, 4 dimineața.

Apărarea la Sergio Rodriguez...

Pe lângă faptul că ei sunt foarte abordabili așa și dispuși la discuții, șocant pentru mine că au fost dispuși să își piardă nopțile cu noi. Pablo Laso era unul dintre cei mai relaxați și ne povestea tot felul de chestii din cadrul echipei. Ne povestea Pablo într-o seară cum unul dintre americanii pe care îi avea la echipă, nu a dat nume, avea job-ul de a-l apăra pe Rodriguez. Jucau împotriva lui CSKA și înaintea primului meci Pablo îi spunea americanului: trebuie să îți alegi ce vrei să oprești la Rodriguez, șutul de 3 puncte sau pătrunderea. Și el zicea foarte convins: nu coach, că eu pot să apăr orice, n-o să miște, n-o să facă nimic. Pablo, din nou, spunea nu, nu-nțelegi, trebuie să-ți alegi ce vrei să-l aperi, că nu poți să-l aperi din toate punctele de vedere. Nu coach că eu o să-l apăr, n-o să miște. Și, în fine, dăduse Rodriguez până la pauză 20 de puncte și în drumul către vestiar americanul nu văzuse că Pablo era în spatele lui. Și era așa foarte frustrat și zicea „this mother f***** can shoot” că îi dăduse și îi făcuse tot ce a vrut el să facă.

În fine, și povești de genul ăsta, pentru noi amuzante pentru că oarecum sunt povești din vestiar. Și pe lângă fața sobră pe care ei o afișează la televizor, noi reușim să vedem și fața asta relaxată, de om. E foarte important că până la urmă discuțiile astea la un pahar cred că sunt mult mai constructive decât o chestie sobră, așa într-o sală de clasă. Normal că informația pe care o primești la curs și la clasă e foarte importantă, da experiența de viață pe care ei ți-o împărtășesc după cursuri e la fel de importantă.

Svetislav Pesic, sobru și la discuțiile relaxate

Svetislav Pesic a avut așa o poveste legată de cum a ajuns antrenor. El e sobru și la discuțiile relaxate de după, e la fel de sobru. Și spunea că atunci când a hotărât să treacă de la jucător la antrenor, a zis că el nu poate să fie antrenor secund, doar principal. Asta era povestea lui, că el niciodată în viața lui nu a fost antrenor secund, doar principal.

Ce ți-a plăcut cel mai mult, în general, la FECC?

Cel mai mult mi-a plăcut contactul cu antrenorii pe care îi admir și pe care îi urmăresc. Cine mă cunoaște știe că sunt mare fan Real Madrid și mare fan Pablo Laso. Pentru mine a fost de vis, ce să zic, să stăm cu el la o bere seara în recepție, la o cafea dimineața, să facem glume și să discutăm tot felul de chestii, inclusiv povești legate de copiii lui, de soție. El nu prea are viață în afara baschetului, dar atâta cât este ne-a povestit. Și relațiile cu colegii, astea mi se par așa de neprețuit.

Au fost lucruri care nu ți-au plăcut?

Nu. Au fost lucruri grele, în sensul că în anul doi, care mi s-a părut cel mai solicitant din punct de vedere fizic, am avut efectiv în 3 zile în jur de 9 ore și ceva de somn. Dar nu că stăteam la socializare, ci efectiv lucram pentru examenul practic pe care l-am avut de prezentat în timpul anului. În cursul zilei nu aveam când. Începeam cu micul dejun la 7 și ajungeam să terminăm cu cina la ora 12 seara. Și noi după ora 12 trebuia să începem să studiem echipa, să ne uităm la filmări, să scoatem și să pregătim scouting-ul pentru workshop.

Surpriza din NBA și invitația la antrenamente... Ce profesori ai mai avut?

Surpriza anului 3 a fost Igor Kokoskov, antrenorul naționalei Sloveniei, campion european în 2017. Pentru noi a fost o surpriză, poate nu a fost neapărat plănuit. Este prima oară când participă la cursurile FECC și a venit cumva cu un alt aer. Pentru că noi eram obișnuiți cu antrenori din campionatele europene, el lucrează în NBA, e total altă lume și a venit așa cu un aer diferit și cu o experiență total diferită. Am avut ocazia să învățăm lucruri noi. Ne-a invitat să participăm la antrenamente fără nici o problemă, ori de câte ori ne aflăm pe teritoriul Statelor Unite și avem ocazia să-i vizităm orașul, ceea ce mi se pare incredibil.

De la stânga la dreapta, sus cu: Nenad Trunic, Arik Shivek, Janez Drvaric, Michael Schwartz; jos: Pablo Laso, Igor Kokoskov, Aysim Altay, Svetislav Pesic

Pe lângă el am mai lucrat cu Nenad Trunic care a fost profesor încă din anul 1, specializat pe partea de pregătire fizică. Este antrenor de baschet, dar este foarte bine pregătit pe partea de condiție fizică. Cu el pot să zic, sincer, că mi-a plăcut să lucrez, adică îi sorbeam cuvintele la cursuri, eram fascinată de ce ne putea spune. El a lucrat cu loturile Serbiei de-a lungul anilor, este și profesor la academia lor de antrenori din Belgrad. Am mai lucrat cu Janez Drvaric care a fost antrenor al echipei de baschet a Iugoslaviei, Aysim Altay – mental coach-ul naționalei Turciei, Brian Biagioli – preparator fizic în NFL.

Un profesor care m-a marcat în mod deosebit a fost Arik Shivek, un antrenor israelian foarte pasionat de baschet, o persoană foarte analitică, deosebită, am avut așa o conexiune specială cu el încă de prima dată când ne-am cunoscut, în anul 2. Este o persoană deosebită și este, efectiv, o enciclopedie a baschetului. Vine destul de des în România (inclusiv la clinicul organizat de FRB în ultimul weekend). Și nu în ultimul rând, Michael Schwartz, creierul acestei școli. Și el a avut în cadrul anilor cursuri care se refereau la meseria de antrenor. Cine poate să fie antrenor, ce calități trebuie să ai ca antrenor, ce trebuie să faci ca să ajungi un antrenor cât mai bun. Cred că fiecare și-a adus aportul pe domeniul lui și nu putea fi la fel fără vreunul dintre ei.

Alții v-au mai zis să păstrați legătura?

Da, da, da. Și Pablo ne-a spus, voi profita de această propunere cu prima ocazie. Dar în principiu toți antrenorii sunt foarte deschiși. Ne-au spus să îi abordăm cu fiecare ocazie de acum încolo, la campionate europene, la clinic, oriunde ne vom intersecta, să îi abordăm și să nu avem rețineri, să le trimitem oricând. Avem numere de telefon, avem adrese de mail din partea lor. Au zis să îi contactăm fără cea mai mică problemă, să le trimitem întrebări, orice vrem să discutăm cu ei. Urmează să-l abordez pe Pablo, dar nu numai pe el. Profesorul cu care am ținut legătura încă din anul 1 și o țin în continuare este Nenad Trunic, care m-a ajutat cu niște întrebări personale, bineînțeles legate de baschet. De asemenea, Arik Shivek a fost foarte deschis și am mai colaborat cu el în trecut.

Cu ce ai rămas de la profesori, pe scurt?

Pablo insista foarte mult pe joc rapid, tranziție, dacă se poate să nu joace pozițional deloc, să arunce măcar 30 de șuturi de 3 puncte. Și o chestie la care a insistat foarte tare, era legat de repunerile împotriva zonelor pressing, la care replica lui era mereu că dacă ai un point guard veritabil nu îți trebuie repunere. Îi dai lui mingea și el se descurcă să o treacă. De Svetislav Pesic pot să zic că apărare, apărare, apărare, apărare și pick&roll. Michael Schwartz ținea mereu să ne atragă atenția că mai bine ajungi mai devreme decât să întârzii, asta era picătura lui chinezească cu care ne trezea în fiecare dimineață, nu cumva să întârzie cineva. Nenad Trunic făcea adesea glume pe seama faptului că mulți jucători și antrenori care pregătesc echipa, dar nu au experiență, dar mulți jucători se pregătesc în sala de forță și fac bicepși. Și vin așa pompați în partea de sus, iar în partea de jos sunt foarte subțiri. Și că biceps-ul se face vara pentru plajă, iar pentru sezonul baschetbalistic se lucrează pe explozie, forță și alte detalii, nu pe aspect fizic.

Brian Biagioli nu ne dădea ocazia să răspundem. Când ne învăța ceva, ne punea o întrebare și răspunsul era say yes, care venea tot de la el. Arik Shivek a zis la un moment dat un lucru care a gâdilat orgoliul studentelor, că baschetul feminin este mult mai frumos și mai complicat pentru că fetele sunt mai inteligente în joc decât băieții. Aysim Altay ne-a subliniat faptul că profilul psihologic al jucătorului este foarte important și e ușor ca noi antrenorii, dacă avem instrumentele necesare la îndemână, să facem acest profil psihologic al jucătorului. Nu există un profil de jucător care este rău sau care este bun. Există 4 tipuri de profil psihologic, iar noi ca și antrenori, trebuie să știm să-i abordăm în funcție de profilul respectiv. Ne ajută foarte mult să știm și ce să ne așteptăm de la ei și pe teren și în afara terenului.

Care sunt cele 4 profiluri psihologice și tu la care te-ai încadra?

Denumirea este în engleză. E profilul fighter, social, thinker și peace maker. Noi ne-am făcut profilul psihologic în cadrul cursului și eu eram profilul social ca și jucătoare. E un profil, acum așa cu lipsă de modestie, pe care cred că orice antrenor și l-ar dori dori în cadrul echipei. Pentru că e un tip de jucător care dă energie echipei. Și dacă tu ca și antrenor reușești să energizezi acel tip de jucător, jucătorul respectiv va transmite mai departe acea energie echipei.

Subliniai importanța psihologiei în baschet

Cred că putem să ne facem viața mai ușoară cu un minim de cunoștințe legate de psihologie. Sunt copii care își petrec mai mult timp cu antrenorii și cu colegii de baschet decât își petrec cu părinții și trebuie să fim conștienți că impactul nostru asupra lor este foarte mare, noi îi formăm practic. De asta zic că psihologia în sport este extrem de importantă. Acum, sunt antrenori care au păreri diferite. De exemplu, Pablo, când l-am întrebat cum abordează acest aspect, a spus că el n-are nevoie de psiholog la echipă, că el face și acest job. Consideră că un psiholog ar fi considerat o persoană străină echipei și familiei pe care ei o au acolo și că probabil nu ar avea un efect pozitiv. Consider că dacă noi ca și antrenori avem cunoștințe suficiente legate de psihologie, cum sunt convinsă că și Pablo are, putem să acoperim și acest aspect în cadrul echipei.

Povestea lui Aysim

Ea a lucrat cu lotul de seniori al Turciei, iar în decursul sezonului selecționerul antrena o echipă din prima ligă turcă. Și într-un moment de criză, a sunat-o la pauza meciului, spunând că cel mai bun jucător din echipă este total ieșit din formă, nu reușise să dea nici un punct și că dacă acel jucător nu joacă la nivelul lui obișnuit, ei nu vor câștiga meciul. Aysim, cunoscând acel jucător, i-a recomandat antrenorului să meargă și să-l îmbrățișeze. Antrenorul a fost reticient, oarecum, la ideea asta, dar cunoscând-o pe Aysim și efectele pe care ea le are asupra jucătorilor, și-a trimis secundul să îl îmbrățișeze. Moment în care acesta a cedat, a început să plângă, a eliberat stresul, supărarea, cine știe ce avea el în cap în momentul respectiv. Și a intrat pe teren cu alt elan, a reușit să dea 20 de puncte și să câștige meciul până la urmă. Dar e un jucător pe care ea îl cunoștea, deci nu putem să facem noi presupuneri așa, că acum dacă îl iau în brațe... contează foarte mult ce are efect asupra acelui jucător. De aia e bine să avem cunoștințe legate de psihologie, ca să putem să interpretăm semnele pe care noi le primim din partea jucătorilor, 99% non-verbale.

Cum erau colegii de promoție?

Colegii au fost foarte faini. Toată lumea a fost ok și toți am comunicat și am interacționat foarte fain, dar e normal că la un moment dat s-a format un grup așa mai restrâns de 6, 7 persoane cu care îmi petreceam timpul mai mult. Întâmplarea face ca acele persoane să fie din țări vecine cu noi. Erau colegii din Bulgaria, era colegul din Serbia, m-am împrietenit foarte bine cu colegul din Israel. Mai aveam un coleg din Polonia și ăsta era un grup constant, ne petreceam timpul împreună. Eu zic că este un avantaj, până la urmă, că în decursul acestor 3 ani am reușit să colaborăm, să ne ajutăm unii pe ceilalți, să trimitem echipe la turneele lor, ei să vină la turneele noastre de juniori, amicale de pregătire, la loturile naționale ne-am reîntâlnit în campionate europene și eu zic că asta ne ajută foarte mult pe viitor.

Ce experiență aveau ei?

Au fost colegi care aveau experiență, sincer m-am și mirat de unii dintre ei. Nu neapărat că sunt acolo pentru că, până la urmă, este o experiență pe care cred că merită să o trăiască orice antrenor. De exemplu, un prieten care mi-e apropiat și mi-a fost coleg acolo este Goran Boskovic, care tocmai a semnat la Satu Mare. E un antrenor cu experiență, de câțiva ani antrenorul lotului de senioare al Ucrainei. Mulți dintre ei sunt antrenori cu experiență, mai ales la nivel de juniori, care de ani de zile sunt principali, de ani de zile antrenează loturi naționale ca principali și ăsta e un alt aspect al acestei școli. Ni s-a atras atenția din primul an să comunicăm cu colegii noștri, să ne formăm o rețea din asta de prietenie. Până la urmă asta te ajută ca și antrenor, să-ți construiești cumva niște relații care pe viitor să te ajute să-ți obții un loc de muncă sau ai nevoie de un meci, de o filmare, de o părere. Sunt antrenori și antrenori și e foarte important să ai pe cine să suni când ai nevoie.

Ce vârste aveau participanții?

Unul dintre băieți, din Cipru avea 22 de ani, mi se pare că era cel mai tânăr de la noi din grup. Din păcate nu a trecut examenul. Au fost câțiva studenți care, din păcate, nu au trecut examenul final și mai au o șansă să-și dea licența și să termine școala cu următoarea generație, care a început anul acesta la Udine și termină în 2021. Decan de vârstă era o doamnă din Islanda care avea 50 și ceva de ani, dar nu cred că contează vârsta. Această școală îți oferă o specializare care e binevenită la orice vârstă, atâta timp cât activezi ca și antrenor nu cred că contează. Normal, cu cât mai repede, cu atât mai bine, dar asta nu înseamnă că dacă ești trecut de prima tinerețe nu poți să vii să studiezi.

Ai păstrat legătura cu ei?

Da. În primul an s-a făcut o listă cu adrese de mail, telefoane, în fine, cine a vrut să-și dea detaliile de contact. Toată lumea și le-a dat. Pe lângă acest network cumva împins din spate de către FIBA, noi oricum ne făcusem un grup pe whatsapp prin care comunicăm și vreau să zic că nu cred că trec două zile în care să nu scrie cineva ceva acolo, de la glume la clipuri, la invitații la turnee, la invitații la clinic de antrenori. Tot felul de chestii.

Ce lucruri noi ai învățat care crezi că s-ar aplica bine în baschetul de la noi?

Cred că dacă noi vrem să ne depășim condiția de mediocri, ca să zic așa frumos, ai baschetului la momentul actual, ar trebui ca fiecare antrenor să fie conștient și să investească în el, să acumuleze cunoștințe noi pentru că baschetul se modifică rapid, în fiecare an, apar tot felul de actualizări. Se insista foarte tare pe modificările de regulament și cum putem să folosim aceste modificări în beneficiul nostru. De asemenea, lucruri noi care mi s-au părut esențiale, legate de nutriție, cum putem să maximizăm rezistența la efort prin nutriție. Cum trebuie să facem sportivilor carboloading înainte de meci, dau un exemplu. Ce trebuie să mănânce un sportiv înainte de meci, ce trebuie să mănânce cu 3 zile înainte de meci. Niște detalii care, până la urmă, puse cap la cap, îți aduc un 30% în plus în performanță, ceea ce poate să însemne enorm în economia unui meci sau a unui campionat.

Plănuiești să iei o echipă de juniori?

Da, deocamdată la fete. Până acum am lucrat doar cu echipe de senioare, dar cred că este foarte, foarte important să lucrezi cu copii. E important pentru mine ca și antrenor, mă ajută foarte mult să cresc, să mă scoată un pic din mediul meu confortabil de echipă de seniori la care am lucrat până acum. Nu vreau să renunț la senioare, dar pot să lucrez în paralel și cu o echipă de juniori. Și este foarte important să transmit informația pe care am primit-o aici la școală și să încerc să formez jucători. Până la urmă ăsta e scopul nostru ca și antrenori, să creăm jucători.

Când te vezi antrenoare principală la o echipă de senioare?

Îmi doresc foarte mult să fiu antrenoare principală, dar cred că este foarte important când fac acest pas. Vreau doar să aduc aminte de un prieten foarte drag mie, Meda (Miljan Medvedj), care a fost principal la Arad. Este un antrenor foarte bun și foarte bine pregătit, cu un caracter deosebit, cu o școală de baschet extraordinară. Dar care a ales sau care s-a nimerit să fie antrenor principal într-o conjunctură nefavorabilă lui, eu așa cred. Îmi pare rău că s-a terminat sezonul cum s-a terminat pentru el, este un antrenor deosebit și cred că poate face treabă bună oriunde. Dar asta zic că e foarte importantă și conjunctura, și timing-ul pentru primul pas de la secund la principal.

Ai vreo echipă la care ai vrea să ajungi să antrenezi?

Nu am o echipă. Cred că visul meu așa, o utopie sau sper să fie un vis realizabil, e să înființăm din nou o echipă de senioare în Timișoara și probabil aici mi-aș dori să fiu principal.

În afară de Pablo Laso, ai un model de antrenor sau antrenoare?

Da. Este un antrenor cu care am avut norocul să lucrez și în decembrie, și acum la lot. E vorba de Cătălin Tănase pe care l-am admirat și nu vreau să fie interpretat răspunsul meu acum, că am lucrat cu el și încerc să-l laud sau... efectiv, îl urmăresc de multă vreme, și el a terminat FECC în 2011. Dar este un antrenor extrem de inteligent, cerebral. Lucrând cu el acum, la campionatul european (U20 feminin, divizia B), mi-a dat ocazia să fac parte din echipă și mi-a dat încredere. Orice decizie pe care o lua în cadrul echipei o consulta cu colegul meu și cu mine, pentru că am fost doi secunzi la lot. Tot ce făceam făceam împreună, scouting-ul, deciziile legate de tactica de meci, de apărare, de atac, absolut tot ce făceam legat de echipă era o decizie luată în 3 și mi s-a părut diferit față de modul în care am lucrat eu până acum. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez și cu domnul Calancea, este o enciclopedie a baschetului, are foarte multe cunoștințe, este extrem de pasionat de ce face. Și cred că mi-aș dori să lucrez pe viitor cu Tudor Costescu, așa-mi inspiră mie instinctul, mi se pare că e un antrenor de la care aș avea ce să învăț.

Atât Cătălin Tănase, cât și Tudor Costescu au absolvit FIBA Europe Coaching Certificate, în primele promoții. Mai regăsim printre absolvenții din România nume ca Marcel Țenter, Dan Fleșeriu, Florin Nini sau Hristu Șapera. În această vară, Dan Sergiu Popa a mai obținut diploma FECC, din țara noastră.

*foto: arhiva personală, fiba.basketball