Se spune adesea că o imagine valorează mai mult decât 1000 de cuvinte. Însă atunci când, pe lângă fotografie, îl ai lângă tine și pe unul din personajele surprinse în acel cadru, e și mai bine pentru că se poate construi o întreagă poveste.

Discutăm deja de aproape o oră și decid că e momentul să îi arăt lui Adrian Resteman fotografia pe care am pregătit-o. Kinetoterapeutul lui U-BT Cluj-Napoca privește imaginea cu curiozitate și spune „wow”. Din acea exclamație îmi dau seama că fotografia respectivă într-adevăr valorează mai mult decât 1000 de cuvinte, fiindcă în ea sunt cuprinse cele mai multe dintre aspectele pe care le povestisem deja. Ba mai mult, ea prefațează și ce urmează să vorbim în restul interviului.

„Știi ce-aș putea să-ți răspund la poza asta? Arată ce înseamnă o victorie și o înfrângere pentru mine, în esență. Atunci când toți jucătorii intră pe teren și când îi fac viața grea lui Silvă, că trebuie să aleagă el un jucător care să rămână în afara lotului, asta deja e o victorie. Se termină meciul, să zicem că am pierdut, dar dacă ies toți jucătorii sănătoși de pe teren, pentru mine e o victorie. Pentru că putem construi și în meciul următor”, îmi răspunde Adi.

El este unul din personajele principale din fotografie. De 13 ani ocupă poziția de kinetoterapeut al lui U-BT Cluj-Napoca și, în perioada aceasta, a devenit unul dintre cei mai îndrăgiți membri ai staff-ului. Aventura lui în acest domeniu a început în fotbal, la Sănătatea Cluj. A ajuns acolo după mai multe refuzuri de care s-a lovit din pricina faptului că oamenii din sport nu știau exact ce e kinetoterapia.

După o perioadă ca voluntar la Sănătatea Cluj, a semnat primul contract profesionist cu Unirea Florești. Apoi, în 2011, un fost coleg de facultate a plecat de la U Mobitelco, iar în locul lui a venit Adi Resteman. Primii ani nu au fost ușori, kinetoterapia era altfel și de multe ori trebuia să facă lucrurile singur. Împreună cu Dorin Pintea încărca autocarul cu baxuri de apă, cu medicamente și geluri și încerca să își facă treaba cât mai bine. Era mereu cu telefonul în mână, vorbea cu medici, participa la antrenamente și mergea cu jucătorii în stânga și în dreapta.

„Kinetoterapia înseamnă terapie prin mișcare”, îmi explică Adi. „Are mai multe ramuri însă, în sport, e vorba de kinetoterapie în traumatologie. Rolul cel mai important e să îi ajuți pe jucătorii din echipă să nu se accidenteze. De aceea, sunt importante antrenamentele pentru că tu te uiți la jucători și transmiți, comunici mai departe. Mergi la antrenor și îi spui: „Uite, l-am văzut pe x că are o grimasă, vezi că y nu aleargă bine, vezi că pe z l-a lovit cineva, lasă-l să stea două minute”. Trebuie să ajuți echipa să nu se ajungă la lucruri grave.”

Adi povestește cu multă siguranță și pasiune ce trebuie să facă un psiholog și, dacă pasiunea a fost mereu acolo, menținându-l în acest domeniu chiar și când oamenii din jur îi spuneau să renunțe, în schimb siguranța a venit cu timpul. O perioadă importantă în dezvoltarea sa a fost atunci când Adi a făcut echipă cu Claudiu Man.

„E unul din oamenii pentru care sunt recunoscător. A avut și timp, și răbdare. E mai mic ca mine cu un an, suntem apropiați ca vârstă și îl apreciez enorm de mult. El a intrat pe o nișă, a început să cunoască niște lucruri, după care am început să căutăm niște oameni, le-am găsit cărțile, le-am citit și ne-am dat seama că, la noi, kinetoterapia e total altceva față de cum e în străinătate. Așa am început să studiem, să facem cursuri și să ne perfecționăm.”

Tot în timp a început să înțeleagă mai bine niște aspecte pe care el le încadrează sub termenul-umbrelă de „cultură sportivă”:

Trebuie să înțelegi ce înseamnă un antrenament, un program. Lucrurile trebuie luate în serios și trebuie să știi clar că nu există vacanță de iarnă la baschet. Se accidentează un jucător, nu poți să fii delăsător, să o lași pe mâine. Nu există mâine. De multe ori nu există azi, există ieri. Îți trebuie ceva și zici „Mai bine aduceam de ieri dacă știam”. Îți faci foarte greu familie. Sunt niște sacrificii de făcut și trebuie să fii dispus să le faci. Trebuie să înțelegi care e locul tău la antrenament, de ce ai nevoie lângă teren. Trebuie să poți să anticipezi și să știi cum să vorbești cu sportivii, cum să reacționezi atunci când pierzi sau când câștigi. Noi învățăm în facultate că nu avem voie să le dăm speranțe false pacienților și nici să-i punem la pământ. Trebuie să înțelegi cum funcționează ierarhia într-un vestiar, cine-i lider. Trebuie să știi cum să vorbești cu un junior și cum să vorbești cu un veteran. Eu privesc lucrurile în felul următor: în fiecare marți sau miercuri, când jucăm în EuroCup, și în fiecare weekend, când jucăm în campionat, e Crăciunul. Datoria mea e să pregătesc niște cadouri și cadourile sunt jucătorii. Știu că toți jucătorii trebuie să fie pregătiți, „puși sub brad”, pentru ca cineva să se bucure de ei. Asta e de luni până luni. E 24/7.

Pentru ca un kinetoterapeut să reușească să își îndeplinească obiectivul de a preveni accidentările jucătorilor, acesta trebuie să comunice foarte mult, să colaboreze cu preparatorul fizic și cu restul staff-ului și să vorbească aceeași limbă. La început de sezon, Adi Resteman și Andrei Bălan planifică foarte bine perioada care urmează, fac niște testări și apoi, în funcție de rezultate, iau decizii legate de felul în care îi pot ajuta cel mai bine pe jucători. „E ca și cum m-aș juca în fiecare zi cu un potențiometru. Dau mai tare, mai încet și nicio zi nu seamănă cu alta. Poți să pleci de-acasă liniștit că lucrurile sunt bune și, la finalul zilei să ai vreo 2-3 jucători care să fie loviți”.

Între timp, am ajuns la 1000 de cuvinte așa că e cazul să mă întorc la fotografie. Un alt personaj important surprins în acest cadru este Jarell Eddie, baschetbalist care se resimte după o accidentare și se uită, probabil îngrijorat, în jos, în timp ce Adi este lângă el, cu mâna pe spatele lui.

„Gândește-te la următorul lucru: ești un jucător care ai trecut prin NBA, prin Euroligă, ai jucat în EuroCup și în alte campionate puternice și te întâlnești în august cu un tip care are 1.62, e micuț de înălțime și vorbește cu tine mult. Te accidentezi. Cum fac eu, tipul ăla mic de 1.62, să-ți câștig ție încrederea și să-ți spun că lucrurile sunt bune? Ai venit în România, poate ai niște idei preconcepute. Nu suntem Germania sau Spania. Cum îți câștig eu încrederea?”

Acestea sunt întrebări pe care Adi Resteman și le-a pus de-a lungul timpului, pe măsură ce jucătorii transferați de U-BT aveau un CV din ce în ce mai impresionant. Însă mereu și mereu revine la aceeași soluție: comunicarea.

„Nu minți jucătorii niciodată. Dacă e grav, e grav. Asta pornește de la Silvă: privim adevărul în față și nu-l distorsionăm în niciun fel ca să putem să luăm o decizie cât mai bună și să facem lucrurile cât mai corect. Eu nu mă consider un terapeut extraordinar. Sunt alții care sunt chiar mult mai buni decât mine. Însă două din calitățile pe care pot să zic că le am e că comunic foarte bine și știu să ascult foarte bine. Astfel reușesc să găsesc cu aproape orice jucător ceva comun, de unde să dezvoltăm o relație. Mă interesează mult asta, vreau să îi cunosc. Când începe sezonul, suntem ca o frăție, ca o familie. Petrecem foarte multe zile împreună. Când te duci într-o sală nouă, toată lumea e împotriva ta și tu ești numai cu grupul acela de băieți. No, atunci încerci cât poți de mult să îi cunoști, să ai un punct comun. Trebuie să reușești să clădești o relație cu ei astfel încât ei să comunice cu tine dacă se întâmplă ceva.”

Pe lângă capacitatea de a asculta și de a comunica, Adi se distinge și printr-o abilitate de a înțelege foarte bine că jucătorii sunt oameni și printr-o empatie care câștigă încrederea celor din jurul lui. Pentru el nu bugetul este important, ci relațiile inter-umane.

„Jucătorii nu sunt ca la FIFA. Oamenii au niște trăiri. Noi avem o dinamică împreună. Dinamica aia trebuie să funcționeze și câteodată dinamica stă pe un butoi de pulbere, dacă lucrurile nu merg bine, sau merge într-o direcție în care nu vrei să intri în zona de confort. Jucătorii sunt oameni, nu-s roboți. Multă lume ne zice: pentru voi e simplu că aveți buget și lucrurile merg. Nu e chiar așa. Interacțiunea dintre oameni e foarte importantă, încrederea nu trebuie să se piardă niciodată. Noi avem o regulă: orice se întâmplă, să comunici. Fiecare jucător e diferit, are o toleranță diferită la durere, are diverși factori care pot influența funcționalitatea corpului. Eu cu Andrei folosim niște principii de biomecanică clare, care nu se vor modifica niciodată. Dar metodele da. Metodele se vor modifica tot timpul fiindcă fiecare jucător e o particularitate și cu fiecare trebuie să ajungi la un numitor comun. Dacă ar fi ca la FIFA...Dă-mi un buget de 10 milioane, aduc 10 jucători și ne jucăm cu ei în fiecare zi. Și când nu ne mai jucăm, îi punem în cutiuță și punem cutiuța deoparte. Nu merge așa.”

De asemenea, Adi are un simț al umorului deosebit pe care a învățat să îl pună în folosul echipei. Știe când e momentul să glumească și când trebuie să păstreze tăcerea și și-a dat seama că reprezintă clubul prin toate acțiunile sale.

„Managerul general de la Bayern Munchen zicea că el îi vede pe membrii staff-ului medical ca pe niște ambasadori ai clubului pentru că atunci când se întâmplă lucruri grave, ei nu numai că oferă tratament, indicații și sfaturi jucătorilor, ci și familiilor și cunoștințelor jucătorilor. Din ce am auzit în ultima perioadă, atunci când se transferă de la un club la altul, foarte mulți jucători au început să se intereseze și de cum e staff-ul medical, cum sunt kinetoterapeuții. Cumva noi reprezentăm imaginea unui club. Vecinii mei cred că eu sunt un fan extraordinar de mare al lui „U” pentru că mă văd zilnic îmbrăcat în haine cu „U”. Dar, de fapt, aia mi-e uniforma. Când ai îmbrăcat tricoul cu „U”, pui pe tine ceva ce trebuie respectat. Imaginea clubului contează: de la modul cum vorbești, cum te porți, cum comunici.”

Din acest motiv, Adi privește calm meciurile și nu se exteriorizează, ci încearcă să se concentreze pe jucătorii lui U-BT și să găsească indicii referitoare la cum se simt aceștia pe teren.

„Eu nu vreau să confund părerea cu cunoștințele. Nu mă apuc să strig eu la cineva: vezi că sunt pași, vezi că e aia. Eu n-am jucat baschet niciodată și nu știu. Am o părere despre chestia respectivă dar s-ar putea să mă înșel. Și decât să mă înșel, să mă fac de rușine, prefer să mă uit la cei cinci oameni ai mei, care trebuie să alerge și să arate cât de corect din punct de vedere al limbajului non-verbal. Eu dacă văd ceva, trebuie să îi transmit mai departe ori preparatorului fizic, ori lui Silvă. De-asta sunt super calm, încerc să fiu cât se poate de atent. Mă mai pierd uneori că, de când au apărut ledurile, trebuie să stau undeva la margine că nu văd peste ele.”

Încă 1000 de cuvinte. Întorcându-mă la fotografie, văd că Adi se uită cu o oarecare îngrijorare la Mihai Silvășan și îmi dau seama că în mintea lui au început să ruleze diferite scenarii.

„Dacă se întâmplă ceva grav în timpul unui meci, primul lucru care îmi vine în minte e să mă duc la jucător și apoi să comunic repede cu Silvă ca să îi spun dacă e nevoie de schimbare imediată sau ce decizie trebuie luată. Dar apoi începe overthinking-ul. Te uiți, vezi că jucătorul suferă. Trebuie să îți pese. Pot să spun că tuturor le pasă. Și are un efect asupra vestiarului, se schimbă dinamica. Unii jucător trebuie să tragă la antrenament mai tare sau la meci. Am avut niște situații cu Silvă, în alte sezoane, când îl vedeam îngândurat. Trebuia să ia decizii, aveam accidentați și mă simțeam legat de mâini și de picioare că nu pot să ajut mai mult. Simțeam că nu pot să îi ofer mai multe opțiuni astfel încât lucrurile să meargă cât mai bine pentru echipă. De-asta, de exemplu, când vine vacanța e o ușurare.”

De-a lungul celor 13 sezoane, au existat multe situații în care jucătorii s-au accidentat, fie că a fost vorba de ceva grav sau de ceva mai puțin grav. Ultima situație notabilă a fost reprezentată de accidentarea lui Karel Guzman, iar felul cum Adi o prezintă ilustrează pasiunea pe care o are pentru meseria lui și empatia pe care o are pentru jucători.

„Guzman, la Mureș, a intrat pe teren, a făcut încălzirea foarte bine, nu ne-a zis că ar avea dureri când am făcut terapie manuală cu el și totul a fost ok. A intrat în meci și a făcut ruptură musculară. Pentru mine a fost un eșec, o pată neagră. Poate dacă comunicam mai bine cu el, dacă îi acordam mai mult timp pentru bicepsul femural, dacă făceam lucrurile altfel, preveneam asta și nu se întâmpla. Pentru mine e dureros. Știu ce se întâmplă și din anii petrecuți cu Kuti. Oamenii de multe ori vorbesc și sunt foarte superficiali. Dar un jucător suferă enorm când e accidentat. Eu am o problemă că iau aceste cazuri cu mine acasă. Îi mulțumesc Giuliei, soției mele, că de multe ori m-a înțeles. Mă duceam acasă și nu aveam niciun motiv să fiu supărat, că nu m-am lovit eu sau cineva din familia mea. Dar s-a accidentat unul dintre jucători și l-am luat, în gând, cu mine acasă. Mă tot întrebam ce pot să fac și cum pot să îl ajut mai bine.”

În prezent, primul pas după o accidentare e imagistica, să vadă clar care e problema, ce diagnostic există și apoi să ia o decizie. Prin urmare, una din provocările lui Adi este să fie cât de acurat poate. O altă provocare e să fie disciplinat.

„Eu am renunțat la ideea asta cu „eu cred că e...”. Nu, eu nu cred că e, eu trebuie să mă duc la imagistică să văd ce e. Vreau să fiu cât de acurat pot, cât de exact. De asemenea, vreau să fiu cât de disciplinat pot. Dacă îmi setez niște obiective la începutul sezonului, să nu mă abat de la ele. Vorbeam cu Dragoș Curtifan și el mi-a zis de sistemul kaizen, care spune că dacă suntem 10 oameni care lucrăm la un proiect, fiecare să aducă pe bucățica lui o îmbunătățire de 1%. Am încercat să fac asta și le-am transmis și colegilor. A mers o perioadă. Încercam să aducem zilnic o îmbunătățire de 1%. Cum ducem gunoiul, am schimbat niște reguli, etc. Însă, de la un moment dat, nu am mai reușit să ne ținem de asta. Așa că provocările mele sunt disciplina și acuratețea.”

Chiar dacă în fotografie, a intrat singur pe teren pentru a-l investiga pe Eddie, Adi Resteman nu este singur. Gândindu-se la începuturile sale în acest domeniu, a dat startul unei echipe de voluntari care să îl ajute și care să aibă experiența de a lucra pentru un club profesionist. Mai întâi s-a gândit cum să îi ajute, ce le poate oferi însă, în scurt timp, și-a dat seama cât de mult pot oferi voluntarii. Încearcă să îi încurajeze constant, să îi provoace să își spună părerea și se bucură pentru disponibilitatea lor de a sări în ajutor.

De asemenea, în ultimii ani, Adi a început să comunice tot mai mult cu ceilalți kinetoterapeuți din baschetul românesc. Se ajută unii pe alții, își trimit resurse, cursuri și încearcă să formeze o comunitate de pe urma căreia să devină mai buni. De asemenea, se gândesc la modalități prin care să ajute jucătorii și echipele și să își facă meseria cât mai profesionist, profitând de pe urma experienței pe care Adi a căpătat-o în cadrul workshop-urilor organizate de EuroLeague Basketball.

Nu în ultimul rând, Adi nu este singur, fiindcă are familia alături și simte că își trăiește visul.

„Ce pot să zic e că chiar simt că sunt împlinit. De aproape doi ani și 10 luni, 11 luni, de când e fiică-mea născută, îmi trăiesc visul. Asta mi-am dorit foarte tare. Mă simt foarte norocos că, dacă mă gândesc bine, la U-BT e un post de kinetoterapeut pe care-l ocup eu. Sunt recunoscător pentru tot ce s-a întâmplat la începutul carierei, pentru că am cunoscut niște oameni extraordinari: pe Marcel Țenter, Mircea Cristescu, Branko Cuic, Mihai Silvășan. Datorită Natașei, fiica mea, mă bucur de moment. Acuma începe să vină și ea la sală, trăiesc alături de ea, ridică mânuța. Părinții și soția mea m-au înțeles foarte mult. Încet, încet am tot crescut, n-am vrut să renunț. Sunt un om fericit și împlinit.”

*foto: Lavinia Gordan, Manases Sandor/u-bt.basketball