Foto: Mihai Neacşu

Rezultatele consemnate în cupele europene reflectă cel mai bine valoarea, ca întreg, a unui campionat național. Sezonul 2012/13 a aliniat la start patru echipe de club din primul eșalon baschetbalistic al României.

Încă din momentul în care am descoperit că vom avea un număr atât de mare de participante am fost extrem de curios cum vor juca echipele noastre. Deși aveam din start o idee cam ce se va întâmpla.

Nu mă refer la rezultate. Pentru că atunci când vorbim despre scorul final primul meu gând se îndreaptă către Gaz Metan Mediaș, singura echipă care se autodepășește și joacă de la egal la egal împotriva oricui. În șase meciuri disputate a fost mereu la înălțime. A obținut patru victorii și a pierdut de două ori, dar tot așa de bine putea să părăsească terenul în calitate de învingătoare atât la Sibiu, cu Ekaterinburg, cât și la Dijon. Repet, nu mă refer la rezultat. La statutul nostru nu rezultatul final al unui meci este cel care ar trebui să ne intereseze. Dacă ar conta viitorul acestui sport măcar 20-30% cât contează prezentul, atunci aș fi foarte fericit și cred că ar exista speranța ca pe viitor să avem baschetbaliști români.

Vreau să fac referire la modul în care sunt folosiți jucătorii. Nu voi insista nici aici foarte mult pentru că fiecare antrenor își cunoaște echipa, lotul de jucători, mai bine decât oricine (incluzându-mă pe mine aici). Însă vreau să insist totuși asupra jucătorului român. Vechea poveste. Eterna poveste.

Bine-nțeles cei care se vor simți lezați sau care nu sunt de acord cu subsemnatul vor spune, așa cum nu o dată au făcut-o, iarăși ală de la TotalBaschet e mare specialist. Se pricepe și așa mai departe. Întotdeauna am spus-o și o repet: profesioniștii (în opinia mea antrenorii, nu președinți, manageri, purtători de cuvânt, finanțatori sau ce or mai fi în staff-ul administrativ, deci nu tehnic) existenți în baschetul românesc mi-au câștigat de mult respectul. Nu pot și nici nu vreau să le contest competența. Dar pot avea o opinie. Poate nu cea mai corectă, poate nu am imaginea de ansamblu și mai mult ca sigur nu mă pricep așa cum mi-aș dori. Însă e o opinie. Una care contravine modului în care ei își folosesc jucătorii români.

Am mai scris o dată acest lucru: Aștept ziua în care un antrenor va sacrifica rezultatul pentru a-și promova tinerii jucători din lot. Însă cred că pot aștepta mult și bine.

Deși era clar că nu mai au șanse de calificare (ar fi absurd ca cineva să creadă altceva atunci când o echipă românească, de fapt sunt două, pierde la diferențe evidente de scor în primele trei etape), echipele din Ploiești și Pitești nu au schimbat nimic în rotație. Nu au jucat cu baschetbaliștii tineri în etapa a 4-a.

Piteștiul are două absențe de marcă, însă chiar și așa Chirof a primit de abia cinci minute de joc. Ploieștiul, care probabil spera la o victorie de palmares cu finlandezii de la Kataja, pentru că avea nevoie de o victorie la 25 de puncte diferență pentru a rămâne în cursa pentru calificare, nu a folosit alți jucători. Cei tineri fie au rămas pe bancă, fie au luat loc în tribune. Dar în teren nici măcar unul n-a intrat.

Așadar, dacă nici în meciurile în care nu mai există miză nu îi folosești pe jucătorii români pentru a le oferi măcar satisfacția participării într-o competiție de anvergură devine cât se poate de clar când îi vom mai vedea pe cei tineri jucând.

Nu sunt absurd. Nu am pretenția să joace 40 de minute. Nici măcar 10. Dar întotdeauna se pot găsi momente 2-3-5 minute în care cei tineri, românii (!), să joace. Cu regularitate. Chiar și în meciuri cu miză.

Pe de altă parte, Timișoara a mizat pe cei șase străini din lot în confruntarea cu penultima clasată din Ungaria și a pierdut. Cei șase au petrecut pe parchet peste 20 minute fiecare. În schimb, niciunul dintre cei trei români din rotația de bază a bănățenilor nu a jucat mai mult de 15 minute.  Nu mai vorbesc despre Păltinișanu, cum nici despre cei tineri nu e rost pentru că au fost exilați, toți, la U23.
Să pierdem putem și singuri. Dar măcar le oferim românilor șansa de a juca. Nu era nevoie să aducem atâția străini pentru a lua bătaie de la o codașă într-un campionat care, deși nu produce jucători pe bandă rulantă, mizează pe talentul, pe jucătorul autohton. Și culmea, se poate umple sala și cu trei străini.

Eu îi înțeleg pe antrenori. Conducerea, sponsorii cer rezultate. Iar, în Europa, dacă tot nu poți să câștigi măcar să pierzi onorabil. Dacă dublă înfrângere la un total de 37 puncte în fața unei echipe din Finlanda (vechea cunoștință a României în baschetul internațional la nivelul primei reprezentative) înseamnă onorabil cu jucătorii care în campionat fac diferența pe valoare individuală, dar în Europa valoare individuală este egal cu zero dacă nu este dublată de joc colectiv, atunci nu știu ce ar mai fi de adăugat.

Nici nu cred că există ceva de adăugat. Însă putem să tragem concluzia: cupele europene nu au fost inventate pentru jucătorul român de baschet! Nici măcar atunci când nu mai există miză. Mi-aș dori să fiu contrazis în ultimele două etape, dar sincer să fiu nu prea cred că se va întâmpla. 

Admit că fără jucătorii străini, fără infuzia de valoare superioară a jucătorilor străini ajunși la nivel de seniori, având o experiență evident superioară românilor, nivelul campionatului nu ar fi cel actual. Nu mă feresc să recunosc acest lucru. Și nici nu neglijez acest lucru. Îl știe toată lumea. Cum foarte probabil acei jucători străini aduc publicul la sală. M-am convins de acest lucru. Dacă asta ne mulțumește atunci acest text este inutil. Pe de altă parte valoarea pe care ei o aduc nu ne prea ridică prin Europa, acolo unde chiar trebuie să demonstrăm că într-adevăr suntem buni.

Dar, mă uit în vecini și văd: 

- doi autohtoni în permanență pe parchet și echipele nu se fac de râs prin Europa (Ungaria).
- echipa națională U20 joacă în campionatul profesionist (cea mai puternică competiție internă din Bulgaria).

Așadar, văd că măcar se încearcă ceva. Noi am renunțat să mai încercăm. Dar vă spun un lucru: Aștept momentul în care consiliile vor decide că ajunge să cheltuim (nu vreau să fiu răutăcios să mă exprim altfel) banii publici pe salarii (care nu se cheltuiesc în România și care, ce-i drept, se plătesc sub formă de sponsorizări), cazări, transport și întreținerea unor jucători care nu aduc niciun beneficiu pe termen lung. Și nu mă refer că nu aduc beneficii echipei din acel oraș. Nu aduc beneficii țării. Se pare însă că mai avem de așteptat. Dar, cei care acum se află la echipele din primul eșalon ar trebui să se gândească la acest lucru. 

Ce se va întâmpla atunci când cineva cu putere de decizie va hotărî ca banii publici să fie cheltuiți altfel? Pentru că la un moment dat și cei cu putere de decizie se vor sătura să fim ciuca bătăilor în Europa cu toate că lotul fiecărei echipe din primul eșalon în România cuprinde mai mulți străini decât români. De abia atunci, altfel spus constrânși de lipsa banilor, ne vom întoarce privirea asupra jucătorului autohton?