Stiri

Episodul 1. Cum s-a format echipa care a terminat pe locul 4 la Europeanul U18 din 1990

Era 19 august 1990. Emmen, un orășel micuț de la granița Olandei cu Germania, găzduia o grupă a Campionatului European de Baschet pentru Juniori. Pe teren se aflau Iugoslavia, o forță a acestui sport, formată din mulți jucători de la Jugoplastika Split, câștigătoarea Euroligii, și România, o echipă ce crescuse foarte mult în ultimii ani.

De turneul acesta și de Campionatul Mondial de la Edmonton din 1991 se leagă cele mai mari performanțe obținute de vreo echipă națională de baschet a României. În ultimele luni, redacția noastră a stat de vorbă cu Octavian Șerban, antrenorul formației de juniori, și cu cinci componenți ai acelui lot.

A ieșit o poveste frumoasă a unor tineri care iubeau baschetul cu toată ființa lor, fiind dispuși să depună efortul necesar pentru a ajunge cât mai departe în acest domeniu. Fiindcă materialul era prea lung pentru a fi citit într-o tură, l-am împărțit în patru bucăți și astăzi vă prezentăm primul episod al acestei serii.

Începem cu începutul. Bazele echipei naționale au fost puse cu vreo doi, trei ani înainte de Campionatul European din Olanda. Octavian Șerban a adunat o gașcă de jucători, care se pregăteau în fiecare vară luni de zile, alături de colegii lor din toată țara. Apoi, aceștia participau la competiții prin toată Europa, dar, în mod special, în spațiul balcanic. Treptat acumulau experiență și deveneau tot mai încrezători în ei înșiși și în performanțele pe care le pot atinge în sportul pe care îl practicau.

Horia Păun (jucător al naționalei): Sunt niște amintiri frumoase legate de adolescența și tinerețea noastră și de performanță, o mare performanță. Echipa aia s-a format în timp, n-a fost o întâmplare. Cred că am început, așa ca schelet, prin 1987, deci cu vreo trei ani înainte am început să ne strângem și să participăm, mă rog, grupuri, nu toți o dată. Cu turnee, cu competiții, în '87 sau '88 am câștigat Cupa Prieteniei care era o competiție între țările din spațiul comunist. Am jucat finala cu Rusia și i-am bătut. Am avut turnee, multe meciuri și în timp s-a format această echipă. Erau niște vremuri în care se făceau meciuri demonstrative, naționala de juniori mergea după naționala de seniori, mergeam în diverse orașe. Ne uitam și îi priveam pe „cei mari” cu admirație, ne-am fi dorit să fim și noi ca ei. Nu știu, probabil că sportul pe vremea aia era o modalitate de a scăpa din cenușiul acesta.

Ne știam între noi. În principiu, aveam același traseu: de la minibaschet, la juniori 3, juniori 2, juniori 1. Unii dintre colegi ajunseseră deja să joace la seniori, unii jucau în Divizia B. Eu jucam, de exemplu, în Divizia B, la Târgoviște, în anii '87, '88, '89. Căpătasem cumva și experiență pentru că jucam cu jucători mai în vârstă, mai puternici, mai experimentați. Chiar era o plăcere să ne strângem la lot, în cantonamente și în competițiile echipei naționale de juniori. S-au legat prietenii care rezistă și în zilele de azi.

Octavian Șerban (antrenorul principal al naționalei): Perioada de pregătire a fost mai lungă. Eu am fost antrenor principal, Danețiu antrenor secund, de la Steaua București, antrenor federal era George Chiraleu. S-a format echipa asta cu patru ani înainte de obiectivele noastre: campionatul european și campionatul mondial. Am format echipa, am făcut pregătire în cantonamente, am făcut în fiecare vară, dar am avut și alte competiții pe lângă acestea. Era Cupa Prieteniei, o cupă între țările socialiste, era campionatul balcanic care se desfășura în țările balcanice: Grecia, Turcia, România, Bulgaria, etc.

Deci participam la toate acestea și făceam pregătire întotdeauna în vacanțele de iarnă și de vară. Vara era pregătirea cea mai lungă, aveam cantonamente ce durau chiar și treizeci de zile, o perioadă lungă. Atunci se puneau bazele pregătirii, de fapt. Am avut rezultate bune și la campionatul balcanic, țările balcanice erau foarte puternice: Iugoslavia, Turcia, Grecia și Bulgaria. Apoi am jucat la Cupa Prieteniei, la Cupa Capitalelor, tot așa între țările socialiste, în Polonia, Cehia, Bulgaria și mai erau câteva țări.

Ghiță Mureșan (jucător al naționalei): Antrenamentele erau foarte frumoase. Erau relaxate, erau foarte bine puse la punct pentru perioada aia. Antrenorii erau foarte profesioniști, nu numai domnul Șerban, ci și domnul Danețiu. Poate pentru că toată lumea știa că avem o echipă foarte bună, antrenorii și-au dat foarte mult silința ca să jucăm bine. Ne ajutau să ne pregătim foarte bine.

Costel Ștefan (jucător al naționalei): Pregătirea era diferită față de acum. Parcă aveam altă mentalitate, altfel gândeam. Voiam mult, nu ne gândeam că trebuie să facem două serii sau trei serii. Antrenorii știau să ne facă să lucrăm cu plăcere. Era o competiție între noi, de exemplu la exercițiile fizice, când urcam niște dealuri așa de înclinate că nici nu puteai să te ții pe picioare. Făceai cu plăcere, știau cum să te motiveze. Deci atunci nu era vorba atât de mult de bani, ci era o mândrie să mergi la lotul național, să te pregătești, să fii acolo. Niciodată nu ne gândeam la bani.

Erau și jucători care erau din familii bune. De exemplu, Toni Alexe, Dumnezeu să-l ierte, nu era „sărac”. Eu cred că era altă mentalitate de a te afirma, dorința de a fi mai bun pe zi ce trece. Eu țin minte că odată, și asta nu am uitat niciodată, Dan Berceanu ne-a spus următoarele cuvinte: Baschetul și, în general, sportul sunt 80% a vrea și 20% a putea. Noi făceam niște antrenamente la care nu cred că ar rezista cei ce sunt acum. Dacă iei o echipă de aici din Spania și îi pui să facă ceea ce făceam noi eu cred că nu ar rezista. Dacă am lua niște jucători de 18 ani și i-am pune să facă antrenamentele pe care le făceam noi în '89, '90, la munte, nu cred că ar putea. Sau ar face dar nu cu aceeași plăcere.

Octavian Șerban: Lotul era format din 14-16 jucători. Erau cei doi pivoți mari ai noștri, Ghiță Mureșan, de 2m35, Titi Popa, de doi metri douăzeci și ceva, plus jucătorii pe care îi știți, inclusiv Horia Păun, care este președintele Federației, Bubu Roschnafsky, care a jucat la Cluj și în Germania, Marcel Țenter, Toni Alexe, Dumnezeu să-l ierte, Tordai Elemer, care s-a dus și el. Au fost jucători de perspectivă și jucători buni.

Asta a fost o generație bună de jucători și așteptările erau mari, de aceea am făcut o pregătire mult mai îndelungată cu ei. Am participat la multe competiții, inclusiv acestea cu țările socialiste, unde erau multe echipe puternice. Erau URSS, Cehia, Polonia. Am avut rezultate bune și neașteptat de bine ne-am comportat la Campionatul European și la Campionatul Mondial.

Ghiță Mureșan: Atunci eram copii, nu eram foarte conștienți, dar era frumos să fii la lotul național. Pentru a deveni bun, aveam nevoie de antrenamentele de la lotul național. Erau complet diferite față de cele pe care le făceam la club. Te antrenai cu jucători mai buni, mai serioși. Antrenorii erau mai mulți. La club te antrenai cu un antrenor, la lot te antrenai cu mai mulți antrenori. Și pe lângă asta, antrenorii care erau, Șepi și Danețiu, erau foarte respectuoși și se vedea că aveau încredere în noi, ne dădeau încredere. Încrederea pe care ne-au dat-o ei și antrenamentele pe care ni le-au pus în față ne-au ajutat să devenim mai buni, să progresăm de la turneu la turneu, de la meci la meci.

Bruno Roschnafsky (jucător al naționalei României): Eram, într-adevăr, o echipă, o gașcă de prieteni care juca baschet din plăcere și luptam fiecare pentru fiecare. Cam acesta era, în general, sportul pe vremuri. Nu erau discuții legate de bani. Făceam totul din pasiune și luptam. Asta era foarte important, ne dădeam inima. Acum majoritatea au opt ani și visează la milioanele din NBA. Sărim niște pași pe care noi nu i-am putut sări. Nu aveam informații. Într-adevăr, totul s-a schimbat, informația o găsești în două click-uri. Acum, bineînțeles, au mult mai mult material. Noi a trebuit să învățăm totul pe pielea noastră. Dând filmul înapoi și văzând niște meciuri de-acum treizeci de ani, mi-am dat seama că de fapt eram departe. Eram bun pentru ce era atunci, dar cu ochii de-acum vezi o tonă de greșeli și de alte chestii. Totul s-a schimbat, inclusiv percepția a ce-i bun și ce-i rău.

Am avut, într-adevăr, o echipă, o generație cu foarte mulți jucători talentați, muncitori și luptători. Asta ne-a caracterizat pe noi foarte mult. Era o combinație de talent și muncă. Rezultatele vin după aceea. Acum, dacă stai să te uiți, România nu mai are jucători de 2m20, 2m30, 2m40 cum erau atunci, la Campionatul European, Titi Popa și Ghiță Mureșan. Erau cei mai mari de peste tot. Un atuu, normal. Apoi, la postul de conducător de joc, îl aveam pe Marcel Țenter, mai era Toni Alexe. Niște jucători foarte complexi și nimeni nu era egoist. Se juca în echipă, omul liber primea mingea și era o plăcere să joci. Asta era valabil și la Steaua, pe vremuri, și la Cluj. Ideea asta e. O generație cu oameni mari, oameni mici, dar toți foarte buni la vremea aceea. Fiecare putea să-și pună amprenta într-un meci. Cu talent nevinovat, cu muncă și ambiție, am ajuns unde am ajuns.

Marcel Țenter (jucător al naționalei României): Echipa României din anii 90' era extraordinar de bine pregătită fizic. Deci cantonamentele de pregătire fizică pe care le făceam noi erau de neimaginat de grele. Nu puteai rezista dacă nu erai de fier. Trebuia să fii Ironman ca să poți să joci, să reziști. Îmi aduc aminte că la un moment dat făceam sprinturi, dar în ghilimele sprinturi fiindcă nu puteai sprinta. Era o pantă așa de abruptă încât nu puteai să sprintezi. Făceam niște sprinturi legate pe o pantă foarte mare și, la un moment dat, la ultimele așa numite sprinturi trebuia să te prinzi de ramuri, de brazi. Au fost lucruri foarte grele de făcut, însă odată ajunși în teren eram extrem de agresivi. Alergam foarte mult și, bineînțeles, aveam ceva special, îl aveam pe Ghiță care schimba toată strategia de apărare a tuturor echipelor, fiind atât de înalt, având simțul coșului foarte bine dezvoltat și având și masă. Îl aveam pe Bruno Roschnafsky care, la vremea aceea, deschidea deja drumul către noul prototip al poziției patru moderne – jucătorul care poate să arunce de afară, poate să penetreze, care poate să joace rolul de coordonator de joc de la perimetru, de la linia de trei puncte. Îl aveam pe Toni Alexe care era un scorer foarte puternic și o personalitate foarte mare, îl aveam pe Horia Păun care era o forță a naturii, foarte atletic, pe Costel care era un bătăios incredibil, deși nu avea o statură foarte impresionantă, însă avea un simț al recuperării și o capacitate de a se lupta pentru fiecare minge și de a se sacrifica efectiv fizic pentru echipă. Deci, am avut o echipă foarte bună și o echipă care a fost condusă foarte bine de antrenorii noștri și nu putem decât să le fim recunoscători pentru că au avut încredere în noi, au investit atâta timp. Cum noi nu am avut vacanțe și zile libere așa și-au lăsat și ei familia acasă și au plecat ani întregi de-acasă și au pus totul deoparte pentru aceste rezultate. Privind retrospectiv, așa cum ziceți, cu „ochelarii de antrenor”, vă spun cu mâna pe inimă că mi-ar fi plăcut să antrenez o echipă de acest gen și cred că aș fi fost foarte încântat.

Deși, din punct de vedere social sau politic, situația nu era prea bună în România, la naționala de tineret atmosfera era foarte bună, factorii fiind diverși. În primul rând, toți jucătorii erau uniți de pasiunea pentru baschet iar, în al doilea rând, leadership-ul de care au dat dovadă antrenorii și o parte din jucători a făcut ca aceștia să se înțeleagă excelent.

Ghiță Mureșan: Aveam un chemistry destul de bine pus la punct. Când am început să câștigăm, am început să și iubim foarte tare energia de a câștiga. Chestia asta ne motiva să fim mai serioși dar, în același timp, am avut în echipă câțiva care au fost jucători foarte buni. L-am avut pe Toni Alexe care a fost un super jucător și care, Dumnezeu să-l ierte, a plecat dintre noi, Tordai, care a plecat dintre noi, Călin Constantin, care a plecat dintre noi.

Costel Ștefan: În echipa aia care se formase era o mentalitate și o atmosferă greu de găsit. Am fost și în echipe de club, la Steaua și la Dinamo, dar acolo nu am găsit aceeași atmosferă. Țenter era un băiat de suflet, de inimă. Era și Mihai Corui, tot la fel. Erau, cum să zic eu, capurile mai deștepte care știau să îți vorbească, dar să îți atingă sufletul. Vorbeau la antrenamente și ziceau: Hai, băieții, dă-i încolo, dă-i încoace. Antrenorii, nea Șepi, domnul Danețiu, știau să fie și drastici, dar când era de glumă, era de glumă și când era de lucrat, era de lucrat. Probabil de-asta s-au obținut și rezultatele pe care le-am obținut. De-atunci nici nu s-a mai ajuns să se poate forma o asemenea echipă. N-am mai găsit niciun Ghiță Mureșan, care era o bază foarte importantă acolo în echipă. Dar nu era numai el. Toți am contribuit câte puțin la rezultat. Important e că am fost o echipă. Erau primii cinci și ceilalți erau puțini mai slabi, dar nu se simțea diferența așa de tare. Adversarii noștri nu puteau face ceea ce făceau până atunci. Era diferit și, pentru mine, au fost niște ani foarte frumoși.

Eu nu îmi aduc aminte de vreun conflict, de vreo ceartă între coechipieri. Tot timpul când cineva avea o zi proastă și voia să îi reproșeze ceva cuiva, era altul care imediat intra și oprea conflictul. Marcel Țenter era unul dintre cei care făceau pace. Tot timpul a fost o atmosferă bună. Bine, prin felul meu de a fi, nu am avut vreun conflict cu nimeni. Cu adversarii, da. Când jucam în campionat, ne mai ciocăneam, ne mai supăram, dar când era vorba de echipa națională, acolo eram toți uniți. Asta ne-a ajutat să putem să obținem rezultatele pe care le-am obținut în anii aceia.

Marcel Țenter: Dacă joci la nivelul acela, fiecare jucător care e acolo are ceva care e special. Dincolo de talent, dincolo de muncă, trebuie să se realizeze chimia între jucători pentru a putea face ceva special. Aici cred că fiecare jucător din acel lot sau din acele loturi, pentru că au mai fost mici schimbări, de la un campionat la alt campionat, a avut acel catalizator care i-a făcut pe cei din jurul lui să-și dorească să facă mai mult. Sunt foarte multe exemple de genul acesta. S-au legat prietenii foarte frumoase și durabile și astăzi între membrii acelei echipe. Sigur, fiecare a dat ce a avut mai bun din toate punctele de vedere, nu numai baschetbalistic, pentru ca echipa să fie mai bună.

Următorul material al seriei, care va apărea în 3 iulie, va răspunde la întrebarea „ce înseamnă să fii pasionat de baschet?” și va cuprinde detalii despre un turneu definitoriu pentru naționala de juniori a României.

Mai citiți și:

Episodul 2. Baschetul, o pasiune și un refugiu pentru jucătorii naționalei de tineret din anii '90

Episodul 3. România, la un pas de calificarea în finala Campionatului European din 1990

Episodul 4. Campionatul Mondial din 1991, o experiență de neuitat pentru jucătorii României

*foto: Horia Păun - arhivă personală, Valentin Todea/Baschet.ro,

Nu există nici un comentariu pentru acest articol.

Daca nu aveţi cont puteţi să accesaţi crearea unui cont nou.

Este interzisă folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoană, autor, articol, afişarea de anunţuri publicitare, jigniri, trivialităţi, injurii aduse celorlalţi cititori sau autori ai altor comentarii. Ne rezervăm dreptul de a cenzura și şterge integral cometarii și interzicerea dreptului de a posta pe site, prin banarea / blocarea IP-ului dvs. BASCHET.RO nu răspunde pentru conţinutul postat de utilizatori în rubrica de comentarii, această responsabilitate revenind integral autorului comentariului.

După ce au fost postate, comentariile nu mai pot fi șterse sau modificate de către autorii acestora!