Ca în orice domeniu, ca orice în viaţă, există un moment, deloc plăcut, în care o aventură se termină. În sport, ea reprezintă de cele mai multe ori finalul carierei, atunci când inevitabilul se produce şi oricât ar vrea jucătorul să mai continue, corpul spune NU!

Există însă şi alte momente delicate, precum acelea în care, după ani şi ani, un jucător, se desparte de clubul la care s-a consacrat. E "legea junglei" în sport, ca mereu din urmă să vină alţii şi să îşi ia locul. E un fapt cert, iar veteranul simte că drumul său a intrat pe ultima sută de metri. Chiar dacă cu toţii îi ştiu valoare, chiar dacă cu toţii ştiu că el nu mai joacă la acelaşi nivel care în zilele de aur, cu toţii simt că "poate ar fi mai bine să...".

Atunci, drumul său se opreşte şi se ajunge într-un moment delicat, plin de încărcătură emoţională, care trebuie gestionat aşa cum se cuvine.

Urmăriţi momentul de la minutul 5:10

Chiar dacă nu vorbim de baschet, vă aduceţi aminte de celebru fotbalist Raul? Simbolul ultimului deceniu al Realului? Atât de mare încât i s-a spus RAUL MADRID? Ei bine, oricât de idolatrizat a fost pe Santiago Bernabeu şi oricât de imposibilă părea despărţirea sa de club, ea s-a produs! Raul a plecat pentru că erau alţii care veneau din urmă, pentru că s-a crezut că el e uzat şi că, oricât ar fi de bun, pentru binele ambelor părţi e mai uşor să se despartă. Între timp, Raul a ajuns în Germania, acolo unde face meciuri foarte bune şi deja se aude că... poate Realul l-ar vrea înapoi.

Momentul cheie al despărţirii echipei de Raul a fost însă modul în care acest lucru s-a produs. Prezentat pe stadion, în faţa fanilor, apoi într-o conferinţă de presă la club, într-o sală în care au fost aduse toate trofeele cucerite de Real Madrid cucerite în mandatul căpitanului "Raul Madrid". Un gest extraordinar pentru un jucător extraordinar.

Cu siguranţă că astfel de acţiuni s-au mai întâmplat în Europa şi în lume, însă rămâne un model din punctul meu de vedere de cum să îi aduci o minimă mulţumire unui jucător simbol al echipei.

Revenind la baschet, în România, rar avem parte de astfel de partituri. Poate nici nu avem adevăraţi Rauli pe parchet, deşi sunt destui jucători care să prindă rădăcini adânci la o echipă. Buni sau răi, utili sau "expiraţi" ei se despart la un moment dat de cluburile altături de care se identifică. Nu îmi aduc aminte însă de niciun moment admirabil de acest gen.

Vă întreb însă pe dumneavoastră: cum ar trebui să procedeze un club care ajunge într-un astfel de moment? Care trebuie să renunţe la un jucător simbol pentru că e nevoie de sânge proaspăt sau de un alt om mai valoros în echipă? Cum trebuie să judece conducătorii: cu mintea sau cu sufletul?

Cel mai recent exemplu este Petru Czmor. Un jucător care a evoluat întreaga carieră de profesionist la Timişoara. Un jucător care nu a fost de departe un Jordan sau Raul, un baschetbalist care a jucat la un nivel mediu, însă care a ales să nu părăsească niciodată clubul. Sigur, era acasă, era iubit, avea o pâine de mâncat, nu avea motive să plece şi trebuie să îi mulţumească la rândul său Timişoarei pentru asta. Dar important e că a rămas, iar oamenii îl percep ca pe un simbol al echipei, indiferent din ce motiv. Îl aplaudă mereu fie şi cu un decibel mai tare decât pe alţi componenţi ai echipei.

După 14 ani, Pidi Czmor s-a despărţit de Timişoara printr-un comunicat de presă...

Nu merită oare astfel de jucători, indiferent de valoarea lor, o recunoştinţă mai mare din partea cluburilor ale căror tricouri le-au impregnat cu sudoare muncii lor?

Voi ce părere aveţi? Cunoaşteţi cazuri concrete în Divizia A sau în lume?