ROMÂNĂ:

Andre Agassi, unul dintre cei mai buni jucători de tenis din istorie, spunea că „un antrenor bun te poate conduce într-un loc în care nu mai ai nevoie de el”. Poate părea trist sau egoist din partea sportivului să renunțe la persoana căreia îi datorează ceea ce este, însă antrenorii pasionați trăiesc pentru asemenea momente.

Dusko Vujosevic, antrenorul coordonator al lui U-BT Cluj-Napoca, a pregătit în ultimii 35 de ani o mulțime de baschetbaliști, printre cei mai cunoscuți numărându-se Vlade Divac, Sașa Djordjevic, Predrag Danilovic, Nikola Pekovic, Jan Vesely sau Bogdan Bogdanovic. „Dule” nu a câștigat niciodată Euroliga, însă dacă adunăm toate trofeele internaționale obținute de foștii săi elevi, vom putea să ne dăm seama de impactul pe care antrenorul muntenegrean l-a avut.

Am fost campion european cu juniorii Iugoslaviei și, de asemenea, am câștigat Cupa Korac cu Partizan Belgrad. În plus, am ajuns de două ori în Final Four-ul Euroligii cu o echipă care era sub nivelul competiției. Din păcate, Liga Adriatică a devenit internațională și am câștigat-o și pe aceea de câteva ori. Zic „din păcate” fiindcă eu simt că Iugoslavia ar fi trebuit să rămână o țară unită. Visul care nu mi s-a îndeplinit este acela de a câștiga Euroliga. În viață, am avut multe victorii și înfrângeri, dar faptul că am produs jucători de baschet din copii cu talent uriaș mi-a dat multă satisfacție. Cred că orice antrenor își dorește asta, să simtă că munca sa a adus rezultate mari.

Am ajuns puțin mai repede la întâlnirea cu Dusko Vujosevic și, datorită acestui fapt, am reușit să prind ultimele minute ale antrenamentului. Tehnicianul în vârstă de 60 de ani stă pe un scaun la mijlocul terenului, picior peste picior, și privește atent cum baschetbaliștii săi joacă 5 la 5. Nu zice foarte multe, încearcă să își păstreze calmul, însă din când în când mai strigă „defense” sau „good screen”.

Un antrenor bun trebuie să fie rezistent la înfrângeri, dar și la victorii. Trebuie să sacrifice multe lucruri și să îi pună mereu pe jucători în primul plan. Un antrenor trebuie să facă selecția echipei în așa fel încât, an de an, aceasta să devină mai bună. Nu trebuie să fie mulțumit de succesul de moment, ci să construiască pentru viitor. Un antrenor bun are multe calități: metodică, psihologie, pedagogie. Trebuie să fie un bun ministru, să se comporte ca într-un guvern. De asemenea, trebuie să rămână drept pe picioare și atunci când este sub presiune mare. Bineînțeles că nu este ușor.

Antrenamentul se încheie, jucătorii trec la partea de stretching și sunt chemat la marginea terenului pentru a îmi adresa întrebările. „Unde? Aici, pe teren? Nu puteam găsi o sală mai mică, în care să fie liniște?” - sunt gândurile care îmi treceau prin minte. Apoi, îmi amintesc de câte ori a vorbit Dusko la conferințele de presă despre iubirea pe care o are pentru baschet și încep să înțeleg că nu se poate despărți de parchet. „Sunt la fel ca cei dependenți. Baschetul e drogul meu”, spune antrenorul coordonator al alb-negrilor în timp ce analizează aruncarea lui Toma Lungoci, baschetbalist ce a rămas la o sesiune suplimentară cu Milorad Perovic.

Ca jucător nu am avut destul talent pentru a ajunge acolo sus. Însă, eram deja îndrăgostit de baschet și singura cale de a rămâne în acest sport era de a deveni antrenor. Naționala Iugoslaviei făcea minuni la nivel internațional și, pe lângă fotbal, baschetul era sport național. Pe stradă se juca 3 la 3, terenurile erau pline și, dacă pierdeai un meci, puteai să te și duci acasă. A fost natural, pentru mine, să încerc baschetul. Junior fiind, antrenorii m-au chemat să mă alătur staff-ului lor și am început de la cea mai mică vârstă, de la baby baschet. Nu mi-a fost teamă deloc de această responsabilitate, dar am simțit o frică ce m-a motivat să fiu prezent la fiecare antrenament și mi-a activat corpul și creierul.

Vujosevic a devenit antrenorul principal al lui Partizan Belgrad în 1986, dar cea mai de succes perioadă a fost între 2002 și 2010. În aceste nouă sezoane, formația din capitala Serbiei a obținut nouă titluri naționale, patru titluri în Liga Adriatică și patru cupe. De asemenea, în 2010, Partizan a ajuns până în semifinalele Euroligii, însă a fost eliminată de Olympiacos după un meci foarte echilibrat, încheiat cu scorul de 83 la 80 pentru forța baschetului grec.

Aceea a fost una dintre cele mai urâte înfrângeri, pe lângă una pe care am suferit-o la echipa națională. Atunci, la Paris, am fost cu adevărat buni. Am condus tot jocul și înaintea ultimei faze defensive conduceam la două puncte iar antrenorul a decis să jucăm apărare în zonă. Acest stil de apărare este deficitar din punct de vedere al recuperărilor pentru că fiecare jucător își apără zona și nu neapărat adversarii. De aceea, este o mare probabilitate să scapi pe cineva și acela să facă recuperarea. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Teodosic a ieșit dintr-un blocaj și a aruncat un airball uriaș dar cel ce se afla sub inel a prins mingea și a înscris. Astfel, s-a ajuns în prelungiri. În overtime, am avut o aruncare liberă de la distanță însă am ratat-o și am pierdut. Apoi, pentru locul al treilea, am jucat cu CSKA și din nou antrenorul a decis să jucăm zonă și ei au marcat. Până la urmă am pierdut, ne-am clasat pe locul patru. A fost o experiență extraordinară dar și una dintre cele mai urâte. Să joci într-un astfel de turneu împotriva celor mai buni din Europa... Atunci, Barcelona a câștigat finala împotriva lui Olympiacos și noi eram singura echipă care am reușit să o batem în acel sezon de Euroligă. Ei au avut o singură înfrângere, împotriva noastră. Cred că dacă noi am fi mers în finală am fi jucat mult mai bine decât Olympiacos. Desigur, în următorul sezon, cu toții au plecat, conducerea nu a reușit să păstreze jucătorii. A fost dificil să îi văd că nu pot să concureze cu ofertele altor formații din Europa, spunea Aleksandar Rasic, fostul căpitan al lui U-BT, despre acea partidă.

Într-adevăr, cea mai mare problemă a lui Partizan Belgrad a fost că în fiecare an se vedea nevoită să renunțe la cei mai buni jucători pentru a-și asigura bugetul. Așadar, Dusko Vujosevic, antrenorul anului în Europa (2009), o lua de la zero la fiecare început de stagiune.

Nu a fost dificil să îmi mențin jucătorii motivați pentru că aceștia se schimbau în fiecare an. Pentru ca Partizan Belgrad să reziste era necesar ca în fiecare an să vindem cei mai buni baschetbaliști. A fost mai greu să câștig an de an cu o echipă nou-construită.

Și în acest sezon Vujosevic a trebuit să construiască o nouă echipă, într-un oraș nou, împreună cu niște persoane pe care de-abia le cunoscuse, la vârsta de 60 de ani și cu o boală complicată. La începutul lunii februarie, U-BT Cluj-Napoca a obținut Cupa României, iar aceasta reprezintă primul trofeu câștigat de Dusko Vujosevic cu o altă echipă de club în afară de Partizan Belgrad.

Clubul are condiții foarte bune. În primul rând, meritul aparține sponsorului principal, Banca Transilvania. Însă, indiferent de condiții, fiecare drum spre succes e plin de obstacole. Întotdeauna se poate și mai bine. Nu avem o structură mare de juniorat și mă deranjează puțin că mulți agenți umblă pe lângă cei mai talentați copii. De asemenea, regulile FIBA legate de transferuri le permit copiilor să plece în străinătate, iar eu consider că nu e mai bine acolo decât aici. Ne lipsește o sală a clubului pentru antrenamente și juniori. Clubul care nu are sală e ca un om fără casă.

În timpul jocurilor, dacă te uiți la Dusko, vezi o persoană a cărei față nu spune foarte multe, însă, dacă privești mai atent, vei observa multă emoție și pasiune. Sigur că, în ultimii 40 de ani, tehnicianul născut în Podgorica a trecut prin multe, a avut momente de extaz și momente de agonie. În același timp, Vujosevic a reușit de fiecare dată să rămână în picioare și să meargă mai departe.

Creierul nostru este creat într-o manieră în care împinge în exterior amintirile neplăcute și le menține doar pe cele plăcute. De-a lungul carierei, eu am avut multe momente frumoase și ar fi nedrept să spun unul sau două acum. Cum spune o melodie: îmi amintesc doar zilele plăcute.

Probabil că Dusko Vujosevic nu va renunța niciodată la baschet și, momentan, se află în Cluj-Napoca, încercând să facă diferența într-o țară care nu iubește foarte mult acest sport. De aceea, coordonatorul lui U-BT are următoarea rugăminte pentru cei ce sunt pasionați de baschet.

Toată lumea care trăiește în baschet trebuie să profite de fiecare oportunitate pentru a vorbi despre baschet.

ENGLISH:

Andre Agassi, one of the best tennis players in history, said that “a great coach can lead you to a place where you don't need him anymore”. It may seem sad or selfish, on behalf of the player, to give up on the person who deserves the most credit, but the passionate coaches live for moments like this.

Dusko Vujosevic, the coach of U-BT Cluj-Napoca, has coached in the past 35 years a lot of players, the most known being Vlade Divac, Sasha Djordjevic, Predrag Danilovic, Nikola Pekovic, Jan Vesely, and Bogdan Bogdanovic. “Dule” never won the Euroleague, but if we count all the trophies that his players got, we can realize the impact that the Montenegrin coach had.

I won the European Championship with Yugoslavia Under 20 team and I also won Korac Cup with Partizan Belgrad. More than that, I managed to get twice in the Euroleague Final Four with a team that wasn't at the level of that competition. Unfortunately, the Adriatic League became international and I also won it a few times. I'm sad because I feel like Yugoslavia should have stayed united. One dream that I never managed to achieve was winning the Euroleague. Throughout my life, I had many wins and losses but the fact that I produced good basketball players from children with huge talent gave me a sense of satisfaction. I think that every coach wants this – to feel that his work has big results.

I got a little bit earlier to the meeting with Dusko Vujosevic and, thanks to this fact, I was able to watch the last few minutes of the training. The 60-year old coach sits on a chair in the middle of the court, with one leg above the other, and is paying a lot of attention at the game that his players are in. He doesn't speak very much, he tries to keep his composure, but once in a while he chants “defense” or “good screen”.

A good coach has to be resistant to losses, but also to wins. He has to sacrifice a lot of things and to put his players first. A coach must make the selection of the team in such a way that it becomes better every year. He should not be pleased with the momentary success, but he should try to build for the future. A good coach has many qualities: method, psychology, pedagogy. He has to be a good minister, to behave like his in a government. Also, he must stay on his feet when he is under a lot of pressure. Of course, it is not easy.

The practice ends, the players are starting to stretch and I am being called to the sideline to ask my questions.“Where? Here on the court? Couldn't we find a smaller room with more silence? - these are the thoughts that cross my mind. Then, I remember all the occasions in which Dusko spoke about the love that he has for basketball and I start to understand that he can't get off the floor. “I am like junkies. Basketball is my drug”, says the coach of the black and whites as he is analyzing Toma Lungoci's shot, a player that stayed for an extra session with Milorad Perovic.

As a player, I didn't have enough talent to get to the top. But I was already in love with basketball so the only way to stay in this sport was by becoming a coach. The Yugoslavian national team was making miracles on the international level and, besides football, basketball was the national sport. On the streets, the people were playing 3 on 3, the courts were full, and if you lost one game, you could go home. It was natural for me to try basketball. As a junior, my coaches called me to take part in their staff and I started from a young age, from the baby basket. I wasn't afraid of this responsibility, but I felt a fear that motivated me to be present at every training and activated my body and my brain.

Vujosevic became the head coach of Partizan Belgrad in 1986, but his most successful time was during 2002 and 2010. In the nine seasons, the team from Serbia's capital won nine national titles, four ABA League titles and four National Cups. Also, in 2010, Partizan got to the Euroleague semifinals where was eliminated by Olympiakos after a balanced game which ended with a score of 83 to 80 for the Greek powerhouse.

It was one of the ugliest losses, besides one that we suffered as a national team. Then, in Paris, we truly were better. We led during the whole game and before the last defensive possession we had a 2-point lead, but our coach decided to play zone. This style of defense has a problem with the rebounds because every player defends a given zone, not an opponent. So, there is a big chance that you might lose your man and give up an offensive rebound. I remember it as it was yesterday. Teodosic received the ball after a screen and he shot a huge airball but their player from under the basket got the ball and scored. We got into overtime and there I had an important shot but I missed it and we lost. Then, for the third-place, we played with CSKA and the coach decided again to play zone. In the end, we finished in fourth place. It was an extraordinary experience, but one of the saddest. To play such a tournament against some of the best teams in Europe. In that year, Barcelona won the final against Olympiakos and we were the only team that beat them during the season. They had only one loss, against us. I think that if we had got in the final we would have played much better than Olympiakos. Next year everybody left because the front office couldn't keep the players. It was tough to see that they couldn't match the offers made by other teams from Europe, said Aleksandar Rasic, the former U-BT captain, about that game.

Indeed, one of the biggest problems of Partizan Belgrad was that every year they had to give up on their best players in order to secure their budget. Therefore, Dusko Vujosevic, Coach of the Year in Europe (2009), was starting from scratch at every beginning of the season.

It wasn't hard to keep my players motivated because they were different every year. In order for Partizan Belgrad to stay at the top, it was necessary to sell the best players every year. It was much harder to win every year with a newly built team.

In this season, Vujosevic had to build a new team, in a new city, together with new persons that he just met, at an age of 60 years and with a tough disease. At the beginning of February, U-BT Cluj-Napoca won the Romanian Cup, and this is the first trophy won by Dusko Vujosevic with a different club team than Partizan Belgrad.

The club has good conditions. Firstly, the credit should go to the main sponsor, Banca Transilvania, However, no matter the circumstances, every road to success is filled with obstacles. You can always manage to become better. We don't have a big youth academy and I'm a little bit mad because a lot of agents are trying to get the most talented kids' attention. Also, the FIBA regulations regarded to transfers allow the players to leave the country and I don't think that it is better there. We lack a club's gym for practices and juniors. The club that doesn't have a gym is like a man without a house.

During the games, if you are looking at Dusko you see a man whose face doesn't tell much but if you are paying more attention, you can observe a lot of emotion and passion. Certainly, in the past 40 years, the Podgorica-born coach has got through a lot, he had great moments and difficult moments. At the same time, Vujosevic managed every time to stay on his feet and move forward.

Our brain is created in such a way that it pushes outside the bad memories and keeps only the good ones. During my career, I had many beautiful moments and it would be unfair to mention only a few. As a song says: I remember only the good days.

Probably Dusko Vujosevic will never quit basketball and, for the moment, he is in Cluj-Napoca, trying to make a difference in a country that doesn't love this sport very much. This is why the coach of U-BT has the following request for the ones that love basketball.

Everyone that lives through basketball should take advantage of every opportunity to speak about basketball

*foto: Filip Istrate