În urmă cu o săptămână, după un val destul de mare de retrageri în această vară, un alt nume ce a trecut prin Liga Națională de Baschet Masculin a fost trecut pe această listă, mai exact Jason Boone.

Jucătorul american a debutat în campionatul nostru pentru echipa care la acel moment purta numele de Steaua CSM Eximbank București în sezonul 2017-2018.În cele 20 de meciuri în tricoul roș-albaștrilor acesta a adunat medii de 7.7 puncte, 4.8 recuperări și 0.6 pase decisive, urmând ca sezonul următor să ajungă la SCM U Craiova, echipă alături de care a ocupat poziția a 4-a la finalul sezonului anterior.

În ciuda aparențelor pe care le poate lăsa un jucător pe terenul de baschet, în special un pivot, prin jocul dur de sub panou, Boone a surprins printr-o postare extrem de emoționantă publicată pe blogul personal, prin care a descris toate sentimentele ce l-au încercat pe parcursul carierei sale baschetbalistice:

Fiecare sportiv moare de două ori

„M-a spulberat.

Știam că s-a terminat, să recunosc asta celorlalți a fost partea cea mai grea.Nu așa trebuia să se termine.Așa că am făcut ceea ce făceam întodeauna: mi-am ascuns sentimentele în totalitate și m-am prefăcut că totul este în regulă.O soluție temporară.Într-un final, presiunea de pe umerii mei a atins cote maxime și am cedat.Eram pierdut, confuz și, cel mai rău dintre toate, nu știam spre ce să mă îndrept pentru a regăsi claritatea în viziunea mea.

Povestea din spate: Sunt doar un copil provenit din New York City, care a excelat mai mult în sala de clasă decât pe terenul de baschet.Am urmat cursurile NYU și am practicat acest sport în Divizia a 3-a.Nicio echipă din prima divizie nu mă voia, însă cartea era mai importantă pentru mine în acel moment.Antrenorul secund al echipei colegiului unde învățam mi-a oferit, totuși, șansa de a juca pentru o echipă de nivel inferior din Europa după absolvire.M-am gândit că este o ocazie unică într-o viață, așa ca mi-am făcut bagajele și m-am mutat în Germania.

Aparent, sunt un dunker bun.Am jucat aproape 500 de meciuri în aproape 40 de țări diferite, de-alungul a nu mai puțin de 12 ani de carieră.În 11 din cei 12 ani am jucat în unele din cele mai puternice campionate din Europa, cea mai mare realizare a mea fiind un titlu european câștigat în 2010.După standardele normale, aceasta ar fi considerată o carieră de succes- povestea tipică a unui „underdog”.

Aici intervine partea poveștii pe care nu o spun de obicei: a fost de 10 ori mai greu să rămân în top decât să ajung acolo.Și, de fiecare dată când simțeam că nu mă ridic la așteptările pe care mi le impusesem de unul singur, am început să mă văd și mai mult ca pe un eșec.Odată ce „simți gustul” acelui stil de viață, la acel nivel, orice este mai puțin devine inacceptabil.

Sunt varianta mai înaltă și mai puternică, de culoare, a Cenușăresei.Acel campionat câștigat în 2010 a fost noaptea cea mare pentru mine, balul.Dar, de atunci, pantoful meu de sticlă nu s-a mai potrivit.În timp, viziunea mea a devenit mai clară decât a fost vreodată.Pentru mult timp am fost acel sportiv neînfricat, dur.Aceea era identitatea mea.Așa că, atunci când m-am văzut, nu cu mult timp în urmă, plângând pe podeaua unei săli de forță, știam că aveam niște probleme pe care trebuie să le rezolv.Cariera mea se terminase și eram terifiat de ce avea să urmeze pentru mine.Mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu această idee, dar a venit în final momentul să îmi recunosc mie însumi că viața pe care o cunoscusem până atunci se terminase.

Îmi doream să fie ca în filme: Să fiu cel ce înscrie aruncarea câștigătoare pe buzzer beater într-un meci.Publicul să sară în teren  și să mă ridice pe umerii lor.Eu să desfac o sticlă de șampanie în vestiar alături de colegii mei și să ne bucurăm împreună de tot ce am realizat.Am acceptat, abia acum, că finalul vieții mele ca și baschetbalist nu va fi deloc așa și, deși a trecut ceva timp, încă am câteva lucruri pe inimă pe care vreau să le spun.

ÎMI PARE RĂU

Îmi pare rău că spre finalul carierei mele, jocul meu a început să decline.Ar fi ușor să dau vina pe alții, în loc să îmi înfrunt propriile greșeli.Sincer, nu am fost destul de puternic psihic pentru a mă confrunta cu propriul declin.În schimb, am încetat să fiu competitiv și a încetat să îmi pese.Vocea care obișnuia să mă facă să merg mai departe, vocea care îmi spunea să mă lupt cu oricine în fiecare secundă pe teren, a dispărut.A apărut, însă, o nouă voce.O voce care îmi făcea încrederea în mine să dispară, repetându-mi fără oprire: „Nu mai ești suficient de bun.”.Am ascultat acea voce și i-am dat atenție- toate astea când trebuie să îi spun doar să tacă din gură.Când îmbătrânirea și scăderea încrederii în sine se unesc este ca o sentință la moarte pentru un sportiv.Deci, îmi asum responsabilitatea pentru declinul din performanțele mele de la meci la meci, și îmi cer scuze tuturor coechipierilor mei din ultimii ani de carieră că am lăsat ca acea voce să mă învingă.

SUNT CONȘTIENT

Sunt conștient că ideea că un atlet moare de două ori sună puțin dramatic.Chiar și așa, ziua în care te retragi oficial este ziua care îți aduce un amalgam de emoții.Nu suntem o specie făcută să suporte o povară atât de mare.Am avut prieteni care s-au retras înaintea mea și au devenit copleșiți de acest sentiment, sentiment ce a fost dus la alt nivel când au simțit că nu s-au retras în termenii lor, cum și-ar fi dorit.Mult prea des, în special în cazul sportivilor de sex masculin și, mai ales cei de culoare, nu punem accent pe partea psihică.Vedem viața prin alt obiectiv  și neglijăm să punem accent pe îmbunătățirea minții, a părții psihice.Făcând asta mi-am îmbunătățit dramatic relațiile cu oamenii din jurul meu și durata lor.Relația cu mine, în special, a fost îmbunătățită major și continui să o fac.

SUNT RECUNOSCĂTOR

Sunt recunoscător că citiți acest mesaj. Însă, acest text nu a fost de fapt pentru voi.Eu trebuia să devin conștient de propriile mele gânduri, de propriile sentimente, ca să pot să recitesc asta de la început până la final și să îmi ofer o evaluare sinceră.Asta e pentru mine.Am meditat și s-a dovedit a fi ceva extrem de puternic pentru mine, pentru că în sfârșit am privit în interior.Și văd mari schimbări acolo, în bine.Sunt capabil acum să îmi schimb perspectiva și să îmi privesc cariera ca pe ce a fost, nu ca pe ce ar fi putut să fie.Această schimbare m-a făcut mai fericit ca orice altceva am făcut pentru mine în toți acești ani de existență.

Acest capitol din viața mea s-a încheiat, dar povestea continuă.Sunt abia la jumătate și sunt entuziasmat pentru ce mă așteaptă în viitor.În sfârșit îmi pun piesele înapoi împreună.”

Textul original poate fi găsit aici:

https://www.goodpillar.com/good-pillar/everyathletediestwice?fbclid=IwAR3m3AkFUeFJ5MEkCCAN-klEzvz6Uw2fcaqCde_V3B9Ov3mW1K_PWGmjLrQ