FR Baschet a anunțat numele noului antrenor al echipei naționale de baschet masculin. Mladen Ostojic a fost numit, în mod public, în funcție în cursul zilei de vineri (06.07), cu aproximativ 48 de ore înaintea reunirii propriu-zise a lotului. Unul gata făcut. O treabă ce poartă amprenta FR Baschet.

De asemenea, am vorbit despre cine este Mladen Ostojic. Un antrenor cu un CV impresionant, atât ca jucător cât și, mai important în momentul de față, ca antrenor. Iar cei care sunt apropiați de fenomenul baschetbalistic din țara noastră, urmăresc campionatul intern îndeaproape și înțeleg cu adevărat munca de antrenor sunt conștienți de faptul că din punct de vedere pur baschetbalistic Ostojic se încadrează în categoria antrenorilor străini care într-adevăr și-au pus amprenta în mod pozitiv asupra baschetului românesc. Practic, prin numirea acestui antrenor FR Baschet a reușit să scoată din joben un antrenor consacrat și capabil. Pentru asta eu unul îi felicit sincer pe mai marii federali. Pentru tot restul modului în care au gestionat situația echipei naționale îi condamn.

Nu este Ostojic vinovat că noi nu suntem în stare să învățăm din astfel de experiențe. Însă un lucru e foarte clar: Ostojic face parte din categoria, destul de săracă în exemple concrete (Baldwin, Petricevic, Bavcevic și ar mai fi și alții), de antrenori străini care au influențat în bine mișcarea baschetbalistică din țara noastră.

Pe de altă parte și pe bună dreptate, sunt sigur că unii dintre cei care urmăresc mișcarea baschetbalistică își pun întrebarea - unii au și făcut-o deja la articolele precedente publicate pe TotalBaschet pe acest subiect - logică, cu privire la motivul pentru care un antrenor precum Ostojic a acceptat oferta FR Baschet.

De ce a acceptat atât de târziu?

Cu siguranță nu prea găsim antrenori dispuși să accepte o ofertă de acest gen cu doar o lună înaintea începerii campaniei de calificare. Și aici vorbim despre tot ce vreți. Selecția jucătorilor potriviți, pregătirea în cele mai mici amănunte a unei echipe care urmează să se confrunte cu trei naționale prezente la ultima ediție a EuroBasket și care dispun de jucători consacrați la nivel înalt (Teletovic, Pachulia etc), care în același timp produc jucători tineri cu selecții în NBA Draft și cu apariții în Euroliga masculină la vârste fragede (Shengelia, Bertans etc).

Cine acceptă să antreneze o echipă națională inexistentă pe plan european, căreia i se trasează obiectiv calificarea la EuroBasket?

Să ne înțelegem. România nu se califică la EuroBasket de 25 de ani. Iar în ultimul deceniu și chiar mai bine nici măcar nu ne-am putut apropia de așa ceva. Atunci când România s-a apropiat de promovarea în primul eșalon baschetbalistic al Europei (până la campania ce va începe în luna august s-a jucat în două eșaloane pe criterii valorice, cu România angrenată în Divizia B), în barajul care ar fi asigurat promovarea, tricolorii au pierdut la o diferență de 50 puncte în Finlanda (care dispune, similar echipelor din actuala campanie de calificare, de o echipă națională decentă, calificată la EuroBasket 2011, însă nicidecum o forță în Europa, mai ales dacă vorbim despre întrecerea internă, probabil cu nimic superioară Diviziei A masculin).

Practic lui Ostojic i se impune să califice echipa națională a României la mai puțin de două luni de la instalarea în funcție. Și nu e vorba despre vreun Dream Team 1992.

Jucăm fără cei mai experimentați români în această campanie. Cum să avem pretenția că ne vom califica?

Întâi am să încerc un răspuns la întrebarea de mai sus. Ei bine, nu a acceptat niciun antrenor român. Unii dintre ei au fost ofertați, fie ca antrenori principali, fie ca antrenori secunzi. Au refuzat toți, iar motivele sunt două:

1. Niciun antrenor român cu angajament la nivel de club nu e dispus să petreacă două luni, până undeva spre jumătatea lui septembrie, departe de echipa pe care o va antrena pe parcursul următoatelor 8-9 luni. E foarte normal să se întâmple așa pentru că spre deosebire de alte țări, unde este o modă ca antrenorii celor mai puternice cluburi să pregătească și echipa națională, antrenorii din Divizia A nu dispun de o armată de oameni care să alcătuiască staff-ul tehnic și care să știe ce au de făcut în absența antrenorului principal sau să primească indicațiile telefonic cu privire la programul echipei în cele două luni de pregătire premergătoare sezonului competițional propriu zis.

2. Niciun tehnician român dintre cei importanți și cu angajament la un club din Divizia A nu va accepta să vină la un lot pe care nu el și l-a ales. Un antrenor român nu-și permite să accepte să antreneze echipa națională în care ți se impune pe cine să nu selecționezi. Pentru că, să fie clar, nu antrenorul face selecția la echipa națională. Sunt anumite echipe naționale în Europa unde antrenorul e pus să pregătească echipa făcută de specialiștii angajați de federație. Dar acolo există specialiști care urmăresc tot anul ce fac jucătorii autohtoni. Se întâmplă așa ceva la noi? Vă las pe dumneavoastră să răspundeți la această întrebare. 
Mi se pare de-a dreptul ridicol faptul că în ultimele campanii ale echipei naționale, indiferent cine a fost antrenor, Burlacu, Stănescu, Popescu și așa mai departe nu au fost convocați. Chiar niciunul dintre acești jucători, care sunt printre cei mai importanți oameni la echipele lor de club, nu este demn de echipa națională? Și asta indiferent cine este antrenor.

Eu unul nu-i văd pe Marcel Țenter, Tudor Costescu sau Cristian Achim să accepte oferta de a antrena echipa națională în condițiile în care ei nu au posibilitatea de a face selecția. Credeți-mă fiecare dintre cei mai sus enumerați ar fi convocat veteranii. Sunt sigur de asta. Într-o echipă ai nevoie de lideri. De jucători carismatici, oameni capabili să țină vestiarul. Și ca să revin puțin la primul motiv, niciun antrenor român sau unul care este activ în baschetul românesc nu va accepta niciodată să antreneze o echipă națională care nu are nici cea mai mică șansă de a-și atinge obiectivul. Pentru simplul fapt că ei trăiesc în și din baschetul românesc. Iar o ratare alături de echipa națională nu dă prea bine la CV. Chiar dacă în CV se trece că a fost antrenorul echipei naționale și chiar dacă obiectivul trasat e ireal și probabil tot așa gândesc până și cei care l-au declarat. O ratare e o ratare. Nu contează cât e de (i)real obiectivul.

Bun. Revin. De ce a acceptat Ostojic? Și mai ales, de ce a acceptat să vină la echipa națională în condițiile în care lotul a fost făcut de alții și al căror principal criteriu de selecție este jenant și să îl așternem negru pe alb?

Mărturisesc. Eu nu găsesc un răspuns logic. Mai ales că are un CV și care, în opinia subsemnatului, acesta vine să completeze munca de calitate pe care antrenorul originar din Sarajevo o depune. Pe de altă parte are o vârstă și e posibil să-și dorească să antreneze la nivel de echipă națională (lucru pe care nu l-a prea făcut la nivel de seniori). Poate chiar speră să fie vorba despre un angajament de durată, chiar dacă obiectivul mult prea îndrăzneț pentru nivelul actual al echipei naționale a României nu va putea fi îndeplinit.

Tot așa e posibil ca declarațiile curajoase să nu aibă niciun fel de acoperire. Pentru că de fapt ele nu au. Și atunci rezultatul actualei campanii nu contează atât de mult.

Putem doar să ne dăm cu presupusul pentru motivul real care l-a făcut pe Ostojic să accepte provocarea de a antrena o echipă națională ce nu există în lumea bună a baschetului, dar care, în pofida faptului că nu mizează nici măcar pe un jucător cu bogată experiență, își propune o calificare la un turneu final. Nu mai are rost să menționez faptul că în 1987, la ultima prezență a României la turneul final al EuroBasket, s-au calificat 12 echipe, iar în 2013, pentru a doua oară consecutiv, se califică 24. Cu alte cuvinte jumătate din țările Europei se califică la turneul final. Dar noi nu vom fi acolo. Nu vă faceți iluzii.