Pentru Rareș Apostol, care astăzi împlinește vârsta de 34 de ani, aventura în baschet a început cu adevărat la vârsta de 15 ani, el fiind selecționat pentru lotul național de juniori. Cu un an mai târziu, acesta avea să facă primul pas pe prima scenă baschetbalistică, debutul său concretizându-se la echipa din orașul natal, pe atunci Dinamo Oradea. Nu a lipsit mult, iar selecționarea în lotul de seniori al României, printre nume simbolice ale baschetului românesc precum Toni Alexe, Alin Bacov sau Attila Vereș, nu a întârziat să apară. Avea doar 18 ani.    

La echipa națională a evoluat între intervalul anilor 1993 și 2003, timp în care, spune el ”eram un grup de jucători mai uniți și care aveam o relație specială”. Multiplu campion cu West Petrom Arad și Asesoft Ploiești, jucătorul orădean a mai trecut prin cariera sa la echipe precum Elba Timișoara sau Energia Rovinari, ultima amintită fiind și cea la care și-a încheiat activitatea din baschet.    

A ales mai apoi drumul Canadei, afirmând că ”acum 5 ani Canada nu era în planul nostru și iată-ne aici”.   

Site-ul TotalBaschet a stat de vorbă cu acesta despre aspectele vieții lui în prezent, despre cariera sa baschetbalistică încheiată la vârsta de 33 ani, precum și despre actuala situație a echipei naționale române.      

Cum e viață ta în Canada acum?  

După cum știi, am venit acum aproape 2 ani în Montreal, cu familia, iar de câteva zile am terminat o școală de Massoterapie. În viitorul apropiat aș dori să continui cu un curs de Kinetoterapie.     

De ce ai ales să pleci din țara și de ce în Canada?  

Am decis să părăsim România datorită situației precare din țara și datorită faptului că nu întrevedeam o ameliorare în următorii ani. Faptul că avem o fetiță a cântărit foarte mult în decizia noastră.  

~Cel mai mult îmi lipseşte familia, apoi prietenii şi baschetul~   

Ce îți lipsește cel mai mult din țară? Baschetul se regăsește printre aceste lipsuri?  

Cel mai mult îmi lipsește familia, apoi prietenii și baschetul. Am jucat 20 de ani baschet și e normal să îmi lipsească.

Contactul tău cu baschetul se rezumă numai la a viziona meciurile favoritelor sau încă mai practici acest sport?

Urmăresc campionatul românesc pe internet și joc baschet cam de 2 ori pe săptămâna, cu un grup de prieteni.       

Urmărești campionatul din România? Dacă da, ce echipă și ce jucători te-au impreisonat?    

Doi dintre jucătorii care mă impresionează sunt Claudiu Fometescu și Virgil Căruțașu, care continuă să joace un baschet de calitate, cu toate că nu mai sunt la prima tinerețe.    

Cum vezi campionatul român acum după doi ani de la reatragere?  

N-am apucat să văd toate meciurile televizate, dar baschetul românesc a avut tot timpul oscilații, cu perioade mai bune sau mai slabe, nu a urmat un traseu constant. În orice caz am văzut multe surprize, ultima fiind victoria Piteștiului la Timișoara.      

~Prezenţa în echipa naţională a câtorva veterani ar fi fost un lucru pozitiv. Tinerii au nevoie de lideri ca Stănescu.~

Care este opinia ta despre hotărârea Federației de-a întinări lotul echipei naționale, nemaipermițându-le veteranilor precum Cătălin Burlcau și Virgil Stănescu să mai ia parte la acțiunile lotului?  

Părerea mea e că prezența în echipa națională a câtorva veterani ar fi fost un lucru pozitiv din punct de vedere al experienței, mai ales că aceștia sunt încă la apogeul carierei și își merită locul în echipă. Un alt motiv ar fi faptul că tinerii ar avea nevoie de lideri ca Stănescu.        

Dacă tot am adus vorba de națională, povestește-ne cum te simțeai tu jucând pentru echipa României și care a fost meciul cu cele mai frumoase amintiri din acea perioadă?  

Perioada când jucam la echipă națională a fost cea mai frumoasă din carieră mea, dar și cea mai grea, pentru că nu prea aveam timp liber. Când aveam o pauză de la club, eram convocați tot timpul la națională. Era greu din punct de vedere fizic, dar în același timp, era o onoare. Cele mai bune rezultate le-am avut cu echipa de U18, când ne-am calificat la Turneul Final al CE din Franţa, în '96. La seniori au fost toate meciurile la care am fost convocat.      

~La naţională eram un grup de jucători mai uniţi având o relaţie  specială~   

De care dintre colegii de la națională îți este cel mai dor?  

Nu pot să spun că îmi e dor de un jucător anume, mi-e mai dor de echipa din perioadă 1996-2003. Eram un grup de jucători mai uniți și care cu aveam o relație specială, datorită faptului că mulți dintre noi ne știam de la naționala de U18.  

Cum a fost debutul tău la națională și la ce vârstă s-a întâmplat acesta? Dar debutul în Divizia A? La ce vârstă te-ai aflat pe prima scenă baschetbalistică pentru prima dată și la ce echipă?  

Am debutat la naționala de juniori la 15 ani printr-un trial de selecție organizat la Tg-Jiu. Majoritatea celor selectați acolo am continuat să jucăm împreună și la naționala de seniori, la care am debutat la 18 ani. La Divizia A am jucat prima oară la Dinamo Oradea, pe la vârsta de 16 ani, unde prindeam să joc din când în când. La 17 ani am jucat cu dublă legitimare la Elba Timișoara, cu care am obținut medalia de bronz.    

Cum te simțeai tu ca debutant printre ”giganții baschetului” din acea vreme?  

Într-adevăr am debutat între adevărații ”giganți ai baschetului” ( Toni Alexe, Alin Bacov, Attila Veres, Sorin Ardelean, Petre Brănișteanu, Elemer Tordai și lista poate continua) și eram foarte emoționat și timorat.       

~Cel mai bine m-am simţit la West Petrom Arad~   

În carieta ta de baschetbalist, la care echipă te-ai simțit cel mai bine și care este antrenorul de la care ai învățat cel mai mult și te-a impresionat prin atitudinea lui?  

Pe parcursul carierei am avut parte de echipe în care m-am integrat foarte bine, dar cred că cel mai bine m-am simțit la West Petrom Arad, unde am jucat timp de 4 ani. De la toți antrenorii am avut câte ceva de învățat și n-ar fi corect să numesc aici doar unul.    

Care a fost victoria și trofeele care te-au bucurat cel mai mult?  

Toate trofeele câștigate m-au marcat, însă cel mai fericit am fost când am câștigat primul meu campionat alături de echipa Aradului, un sentiment imposibil de descris respectiv când am câștigat concursul de Slam Dunk din cadrul All Star Game-ului de la Oradea.    

Știm că ai avut o relație specială cu Toni Alexe. Acum că s-au împlinit 7 ani de la moartea sa, care sunt împlinirile și regeretele din acea perioadă când jucați împreună?  

Cu Antonio Alexe am avut o relație extraordinară. Prima oară când l-am cunoscut, el juca la Dinamo Oradea, iar eu eram foarte tânăr. Țin minte că i-am luat autograf pe un poster de-al FRB, pe care încă îl mai am în cutia cu amintiri de la Oradea. Am fost foarte impresionat de acel moment, iar când, câțiva ani mai târziu, am ajuns să fiu coleg cu el la națională și la Arad, am avut un sentiment de împlinire. La națională am ajuns să-i fiu coleg de cameră și de atunci s-a închegat o prietenie strânsă între noi. Am învățat enorm de la el, fiindu-mi ca un frate mai mare. Ar fi trebuit să fie nașul de botez al fetiței mele, dar din păcate, cu câteva luni înainte de nașterea ei, el și-a pierdut viață în acel tragic accident. Așa am decis că pe fetiță noastră să o cheme Antonia.

~Viaţa mea s-a schimbat foarte mult de când am părăsit România~   

În încheiere, cum este viață din Canada față de cea din România?   

Viața mea s-a schimbat foarte mult de când am părăsit România, în primul rând din cauza faptului că am renunțat la baschet și că sunt mai liniștit în ceea ce privește viitorul familiei mele.    

Mutarea ta în Canada este una definitivă? Pe când o prima vizită în România?  

Ne-am mutat în Canada cu gândul de a rămâne definitiv, dar nu se știe ce ne aduce viitorul. Acum 5 ani Canada nu era în planul nostru și iată-ne aici. Sper că voi vizita România în acest an, dacă nu, la anul, mai mult ca sigur.    

Știm că a fost o dezicie grea să părăsiți România și sunt convinsă că o parte din suflet a rămas în România. Cum ar fi împărțită această ”bucățică” de suflet pe teritoriul țării noastre?  

În România am lăsat familiile noastre și prietenii, cu care, în schimb, ținem legătură zilnic prin intermediul internetului. A fost o decizie grea din acest punct de vedere dar cum am mai spus, rămânând în țara nu întrezăream un viitor prea bun pentru fetița noastră sau pentru noi.

~Nu știu dacă acest interviu reprezintă ceva pentru mai marii baschetului, dar e regretabil faptul că oameni de valoarea și carecterul lui Rareș Apostol nu numai că nu rămân în baschetul românesc pentru a împărtăși din experiența acumulată, dar aleg calea străinătății! O veche zicală spunea ”Cine nu are bătrâni, să își cumpere”! Noi nu doar că nu dipsunem de un număr semnificativ de astfel de jucători, dar și aceia pe care îi avem, nu suntem capabili să îi păstrăm!~

Foto: arhivă personală